În veacul nostru, îngâmfat de prosperitatea sa, cei mai mulți dintre oameni, care se proclamă pe sine creștini și mari săvârșitori ai binelui, s-ar aruncat spre săvârșirea dreptății firii căzute, respingând cu dispreț dreptatea evanghelică. Această majoritate să bage în urechi caracterizarea Domnului: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura, și cu buzele Mă cinstește, dar cu inima este departe de Mine. În deșert mă cinstesc ei, învățând învățături ce sunt porunci ale oamenilor” (Matei 15, 8-9).

Cel ce lucrează dreptatea omenească este plin de părere de sine, de cugetare semeață, de amăgire de sine; el propovăduiește, trâmbițează despre sine, despre faptele sale, nebăgând nicicum în seamă opreliștea pusă de Domnul (Matei 6, 1-18); cu ură și răzbunare plătește el acelora care ar îndrăzni să-și deschidă gura pentru a se împotrivi, oricât de întemeiat și bine intenționat dreptății lui, se recunoaște pe sine vrednic și preavrednic de răsplățile pământești și cerești.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Egumenița, Alexandria, 2010, p. 25)