Nu i se adresează ca unui terapeut, ca unui vindecător. Ci îl cheamă astfel: „Iisuse, Învățătorule, fie-Ți milă de noi!” (Luca 17. 13). Auziseră că știe ce zice. Că învăța bine. În fond „fie-ți milă” nu însemna, neapărat, vindecă-ne. Ci mai mult spune-ne un mesaj de încurajare. Domnul Hristos nu mai reacționează ca în alte cazuri de vindecare, testându-le credința. Îi trimite să se arate preoților. Aceasta era rânduiala pentru a fi reprimit în comunitate. Cei care erau socotiți vindecați trebuiau să ia în piept drumul Ierusalimului și, odată ajunși la Templu, să obțină aprobarea – un soi de aviz sanitar – că se pot reîntoarce în casele și comunitățile lor (Levitic 13.2; 14, 2-5, 10). Asta nu însemna automat că acasă lucrurile deveneau ușoare și bolnavul ce fusese lepros era primit cu ovații. Nu. Schimbarea mentalității comunității era la fel de anevoioasă ca vindecarea de lepră. Nu Legea îi făcea să se poată simți bine întorși acasă, ci iubirea.

Domnul Hristos nu le cere credință, dar trimițându-i la Templu pentru primirea documentului privind sănătatea le testa încrederea. Ei nu au fost vindecați pe loc, ci în mers, dacă vreți, pe cale, împlinind o poruncă absurdă când plecaseră din marginea satului. Acolo, la kilometrul zero al întâlnirii cu Hristos, ei erau încă leproși. Alungați și alungații cetății. Erau zece. Aflăm din citirea Evangheliei că, pe când erau pe drum, solzii leprei le cad de pe pielea bătucită de boală, indiferență și neiubire. Sunt ca niște Cadavre înviate, în fond. Nouă continuă drumul spre templu. Împlinesc porunca Domnului. Nu știm cum se vor fi bucurat, cu ce ochi au început să se privească ori să se rușineze de-acum că, sănătoși fiind, încă mai tresăreau ca niște bolnavi. Unul, al zecelea, nu avea unde merge. Ăsta este adevărul. Nu se putea apropia de templu, samarinean fiind. Și nici nu avea nevoie de recunoașterea vreunui om din templu pentru a se întoarce acasă liniștit. Și revine la Hristos, „cu glas mare slăvind pe Dumnezeu” (Luca 17. 15). Cade la pământ, mulțumind iudeului ce-L vindecase. Era samarinean. Străin de neamul iudeilor. Om fără Templu valid, i-am spune noi azi, și fără certificare într-o lume avidă de confirmări – exact precum cea de astăzi. Domnul știa unde sunt cei nouă. El îi trimisese. Întreabă unde sunt, să-i pună pe gânduri pe ucenici și pe noi, peste veacuri. Și-i spune samarineanului ceea ce le-ar fi spus și celorlalți: Scoală-te și du-te, credința ta te-a mântuit! (Luca 12.19). Dincolo de faptul că-i spune lui aceasta doar pentru că el este întors, trebuie să înțelegem adânc spusa Mântuitorului. Om simplu și probabil disperat, samarineanul nu s-a gândit, nici o clipă, că pentru el soluția plecatului la templu nu e viabilă. Nu putea fi primit acolo. Nu exista pentru oamenii Templului aceluia. Templu nu exista pentru el. Dar împlinește ascultarea poruncii. Întoarcerea lui la Domnul Hristos ne arată sensul credinței sale. Crezuse în Acela ce-l trimisese la Templu. Lecție bună, tare bună pentru orgoliile noastre de azi. Strașnica vindecare a leproșilor ne deschide și nouă, celor dintre neamuri, samarineni în duh, poarta Împărăției. Căci „de alt neam” suntem toți acei care nu am fi avut unde primi „atestare” de vindecare fără prezența lui Iisus Hristos în istoria omenirii.

Textul acesta al Evangheliei se leagă însă de o cerere a Apostolilor. După ce-i învață despre smintiri și sminteli, despre iertare și pocăință Ucenicii îi cer, simplu, Domnului: „Sporește-ne credința!”(Luca 17. 5). Domnul le vorbește în pilde. Despre credința cât un bob de muștar ce sădește sicomorii în mare, dezrădăcinându-i din pragul de țărm al acesteia. Ori despre rânduiala, știută bine de păstorii din zonă, cinei stăpânului care mănâncă înaintea slugii din hrana unui sfârșit de zi lucrătoare (Luca 17.6-10). Despre firescul și nefirescul credinței, despre credibilul și incredibilul ei. Poate că nu înțeleseseră îndeajuns. După tradiția Bisericii, locul unde se petrec dialogurile acestea și vindecarea leproșilor este un loc aflat în panta lină care coboară dinspre Tabor. La poalele acestui Munte al Schimbării la Față a Domnului. Aici caută El să schimbe mentalitatea asupra credinței. Asupra conținutului credinței. Pentru că le spune, limpede și fără echivoc, că, oricât ne-am lucra de corect credința, ea rămâne un fir de ascultare și slujire legat direct de Stăpân. Care este Dumnezeu. Le spune cu aceste cuvinte, ca și cum ne-ar îndemna să ne notăm tema în caietul de clasă la ora de formare duhovnicească: „Așa și voi când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17.10). Parcă altfel stă, nu-i așa, icoana vindecării leproșilor acum dinaintea noastră. Samarineanul a înțeles. Credința care te duce spre împlinirea datoriei – cei zece care urmează drumul Ierusalimului împlinind datoria de a se arăta preoților de la templu – se împlinește în credința așezării în mirabila identificare a puterii lui Dumnezeu în toate împlinirile tale de credință. Poate că pilda o auziseră toți. Dar samarineanul o și ascultase adânc în inima sa. Cred că-l ajutase și faptul că era străin de neam. Eliberat de etichete și grija îndeplinirii unor pași de restartare socială. Libertatea lui în raport cu gestul cultic îl face liber să-și dezvolte propriile gesturi cultice. Ne învață pe toți că unde recunoști lucrarea lui Dumnezeu, a te pleca în țărână și a-i mulțumi e semn de inteligență duhovnicească. E semn de credință. Nu de simplă împlinire a unei datorii. Astfel ne învață diferența între împlinirea datoriei și împlinirea credinței. Între aplicarea prezenței noastre în spațiul lui Dumnezeu și lărgirea prezenței lui Dumnezeu în inimile noastre. De aceea Sfântul Ambrozie, minunat cunoscător al Scripturii, ne spună că Dumnezeu este singurul Tată care, împărțindu-și averea cu fiecare împărțire, își înmulțește bogăția. Căci fiecare dintre noi – trecând de la datorie la credință – adăugăm bogăție bogăției Sale. Ca un tată omenesc care pe măsură ce taie din loturile sale de pământ, dăruindu-le fiilor săi, adaugă acel pământ, lotul fiilor fiind avere tatălui.

Zece oameni leproși. Uitați și buboși. Răniți. Lepra are printre elementele de diagnosticare și lipsa durerii. Poate tocmai pentru a nu urla de durere când se rup din carnea lor albită de spuză și rană părți de trup. Poate că primul semn că s-au vindecat va fi fost acela că au început să simtă, în colbul drumului spre Ierusalim, rana făcută de pietrele ce loveau în picioarele lor. Căci sunt dureri care ți-arată că te-ai întors la viață! În linia orizontului samarineanului nu era chip de Templu. Dar în ochii săi Hristos se făcuse Templu. Și acestui templu-Hristos îi suntem toți mădulare, pietre vii. Indiferent de podmolul în care ne-a frământat Dumnezeu. Indiferent de neam. Ori orizont geografic. Vindecați ne întoarcem mereu . Avem la Cine.

Sursa: tribuna.ro