- Oamenii nu mai încap astăzi în această lume. Dacă cineva vrea să trăiască cinstit şi duhovniceşte, nu încape în această lume.

- Părinte, de ce nu încape?

- Când cineva este sensibil şi se află într-un mediu dur care îi face viaţa neagră, cum să suporte aceasta? Trebuie fie să înjure etc., fie să plece! Dar nu poate pleca, pentru că trebuie să trăiască. Îi spune patronul: Am încredere în tine pentru că nu furi, dar trebuie să pui şi stricate printre cele bune. Printre baloţii de trifoi bun trebuie să pui şi puţini amestecaţi. ÎI pune chiar şi director, numai ca să-l ţină acolo. Trebuie însă să facă aşa cum i s-a spus, căci altfel îl va da afară din servici. Apoi, sărmanul, nu mai poate dormi şi începe să ia hapuri. Ştiţi ce trag sărmanii oameni? Ce greutăţi, ce presiuni întâmpină mulţi la serviciu de la şefii lor? Le fac viaţa neagră. Să-şi lase serviciul? Au familii. Să mai rămână? Chinuri. Înainte adânc, înapoi prăpastie. Strâmtorare din amândouă părţile. Să plesnească, sărmanul. Face răbdare, se luptă.

Altul este lăsat să facă toată treaba, iar colegul lui merge la servici numai să ia salariul. Cunosc pe unul care a fost undeva director. Când s-au schimbat lucrurile, l-au scos din funcţia de director şi au pus pe altul, al partidului de la putere, care nu terminase nici liceul. Dar fiindcă acesta nu ştia nimic, n-au putut să-l dea în altă parte pe cel dinainte. Şi atunci ce fac? Pun în acelaşi loc al doilea birou. Serviciul îl făcea vechiul director, iar cel nou stătea: ţigară, cafea, discuţii... Cu desăvârşire obraznic. Nu-l ducea mintea la nimic, spunea orice îi venea la gură, iar răspunderea cădea asupra celui dinainte. Şi aceasta până când acela a fost nevoit să plece. Nu cumva trebuie să plec în altă parte? Locul este strâmt; nu încap două birouri. Mai bine staţi dumneavoastră aici i-a spus şi a plecat, pentru că îi făcuse viaţă amară. Şi nu o zi sau două. În fiecare zi să ai unul ca acesta pe cap este un mare chin.

Pe omul cel drept toţi ceilalţi îl îmbrâncesc în postul cel mai de pe urmă sau chiar îi iau şi locul. ÎI nedreptăţesc, îl calcă - „calcă pe cadavre”, nu se spune aşa? Dar cu cât oamenii îl îmbrâncesc spre cele de jos, cu atât Dumnezeu îl urcă spre cele de sus, ca pluta. Dar este nevoie de foarte multă răbdare. Răbdarea rezolvă foarte multe lucruri. Cel ce vrea să rămână virtuos şi să fie cinstit la serviciul său, fie lucrător de este, fie negustor, fie orice ar fi, trebuie să ştie bine că atunci când îşi va începe serviciul său, va ajunge chiar până acolo încât să nu aibă de unde să-şi plătească nici chiria, dacă are magazin. Numai în felul acesta va dobândi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Când cineva merge cu diavolul, cu viclenii, Dumnezeu nu binecuvântează lucrurile lui. Ceea ce fac oamenii cu viclenie, nu reuşeşte. Poate să se vadă până la o vreme că înaintează, dar în cele din urmă va cădea grămadă. Cel mai important este să pornească cineva de la binecuvântarea lui Dumnezeu în tot ceea ce face. Atunci când omul este drept, are pe Dumnezeu de partea lui. Iar dacă mai are şi puţină îndrăzneală la Dumnezeu, atunci face şi minuni. Când cineva păşeşte având ca dreptar Evanghelia, i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Unul ca acesta călătoreşte cu Hristos. Şi cum să nu i se cuvină ajutorul dumnezeiesc? Toată temelia aici este. De aici încolo să nu se teamă de nimic. Ceea ce are valoare, este ca Hristos, Maica Domnului şi Sfinţii să se odihnească în fiecare lucrare a noastră şi atunci vom avea binecuvântarea lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, iar Sfântul Duh Se va odihni întru noi. Cinstea omului este mai preţioasă decât Cinstitul Lemn. Dacă cineva nu este cinstit şi are Cinstitul Lemn asupra sa, este ca şi cum nu ar avea nimic. Iar dacă altul nu are Cinstitul Lemn, dar e cinstit, primeşte ajutorul dumnezeiesc. Dacă mai are şi Cinstitul Lemn, atunci...

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti, Vol. I Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București, 2012, pp. 95-98)