Cuvioase Părinte, de ce unii oameni care vin la mănăstire ca să rămână renunță la luptă mult prea devreme?

Totul e frumos când te uiți la un mușuroi de furnici și le vezi cum lucrează. Și te bucuri când vezi că ele își construiesc mușuroiul. Dar în momentul în care tu devii furnică și lucrezi la acel mușuroi, nu mai poți să vezi de sus, să le vezi pe toate, pe fiecare în parte, și începi să te vezi pe tine.

Iar când începi să te vezi pe tine, îți vezi și defectele. Astfel îți dai seama că nu te cunoști. Mai mult, crezi că vezi defectele celor din jur și, de fapt, îți vezi defectele tale. Și nu te mai suporți. Nu spun că nu-i mai suporți pe cei din jur; nu te mai suporți pe tine, în realitate. Și atunci, cu cât trece timpul, îți dai seama că tu nu poți să trăiești cu tine. Și pleci. Și revii iarăși la persoana aceea care se uita la mușuroi de deasupra și te bucuri că furnicile muncesc. Și-ți aduci aminte când erai și tu furnică.

Dar acest moment, în care nu te mai suporți pe tine, nu poate fi depășit, de vreme ce atâția călugări și maici au rezistat până la sfârșit?

Teoretic, da. Să ne gândim la Părinții din vechime, care au depășit. Unora, deși le-a fost pusă sare multă în mâncare, ei au adăugat cenușă și au mâncat, fără să-l mustre pe părintele care a făcut lucrul respectiv. Și dacă te gândești la acest lucru, îți dai seama că acel părinte a depășit. Așa depășești, când nu-l faci pe cel de lângă tine să se simtă inutil, ci îl faci să se simtă folositor, chiar dacă ție ți-e dăunător. De fapt, tu ești cel dăunător, dar noi întodeauna spunem că cel de lângă noi este dăunător.

Cel mai greu este să stai cu tine, atunci când începi să te cunoști. Nu e greu că te cerți cu părintele stareț sau cu părintele econom, că-i foarte rău, nu e greu că ai apă care curge din perete, că nu ai haine cu ce să te îmbraci, nu că este mâncarea într-un anume fel și ai ceva cu bucătarul... Nu. De fapt, ai ceva cu tine.