Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: Oile Mele ascultă de glasul Meu și Eu le cunosc pe ele; ele vin după Mine și Eu le dau viață veșnică și nu vor pieri în veac, iar din mâna Mea nimeni nu le va răpi. Tatăl Meu, Care Mi le-a dat, este mai mare decât toți și nimeni nu poate să le răpească din mâna Tatălui Meu. Iar Eu și Tatăl Meu Una suntem. Iarăși au luat pietre iudeii ca să arunce asupra Lui. Iisus le-a răspuns: Multe lucruri bune v-am arătat vouă de la Tatăl Meu. Pentru care din ele aruncați cu pietre asupra Mea? I-au răspuns iudeii: Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru blasfemie și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu. Iisus le-a răspuns: Oare nu e scris în Legea voastră: «Eu am zis: dumnezei sunteți»? Dacă i-a numit dumnezei pe aceia către care a fost cuvântul lui Dumnezeu – și Scriptura nu poate să fie desființată –, despre Cel pe Care Tatăl L-a sfințit și L-a trimis în lume voi ziceți: Tu hulești, căci am spus: Sunt Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeți în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeți în Mine, credeți în aceste lucrări, ca să știți și să cunoașteți că Tatăl este în Mine și Eu în Tatăl. (Ioan 10, 27-38) (Sâmbătă în săptămâna a cincea după Paști)

Cuvântul despre Păstorul cel bun continuă printr-un adaus încurajator pentru cei care îl citesc. Viața oilor turmei - care nu sunt simple numere dintr-o mulțime, fiindcă Păstorul le cheamă pe nume (Ioan 10, 8), adică le cunoaște pe fiecare în parte – își are izvorul în Dumnezeu și de aceea este o viață fără sfârșit. Dar nu numai atât: nimeni nu poate să răpească oile, fiindcă ele se află în mâna Tatălui Ceresc. Aceasta înseamnă că Dumnezeu are grijă de fiecare dintre oameni. Însă faptul că unii se pierd sau sunt „furați” de răpitori, adică pleacă pe căi greșite, nu se face fără știrea lui Dumnezeu. Iar atunci când se întâmplă, e din îngăduința Sa, din rațiuni numai de El știute. Dar e bine știut că Dumnezeu permite rătăcirea fiindcă respectă libertatea omului de a alege între bine și rău.

Al doilea cuvânt încurajator pentru creștini este expresia deja destul de tare intrată în uzul bisericesc: „Eu și Tatăl una suntem”, totodată una dintre învățăturile dogmatice de bază ale creștinismului. Prin ea se afirmă deoființimea Tatălui și a Fiului, adică faptul că, deși omenește un tată este superior fiului cel puțin prin paternitatea sa, totuși în ceea ce privește Persoanele Sfintei Treimi, Fiul – Care S-a întrupat și S-a făcut om asemenea nouă – este în unitate deplină cu Tatăl Cel ceresc. Vrerea lui Dumnezeu e una și aceeași cu vrerea Mântuitorului Iisus Hristos, ca și puterea Sa, ca și iubirea față de toate câte s-au făcut. Cine urmează pe Hristos, urmează pe Dumnezeu și se află în ocrotirea Lui mereu și pretutindeni.

Deși nu e prima oară când vorbește direct despre filiația Sa divină și despre unitatea Sa cu Tatăl cel ceresc, totuși cuvântul Domnului i-a determinat pe iudeii să-și dorească să Îl omoare cu pietre: așa se proceda, potrivit legii mozaice, cu cei care rosteau blasfemie față de Dumnezeu. Iudeii chiar respectau legea făcând așa, însă modul în care o respectau era, ca mai mereu, în literă și nu în duh. Adică juridic vorbind, aveau dreptul să ucidă pe oricine s-ar fi autodivinizat, însă întotdeauna legea dumnezeiască trebuie să se aplice în legătură cu contextul și nu ruptă de acesta, fiindcă legea dumnezeiască nu e oarbă, așa cum se spune despre legea civilă. Fiindcă se luptau legalist, Domnul Hristos le răspunde tot legalist, trimițându-i la citirea și interpretarea unui verset controversat din Scripturi, care la citirea imediată ar afirma politeismul atât de contestat de evrei: „Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt” (Psalm 81, 6). Cine citește tot psalmul constată de fapt că nu e vorba de politeism, ci de faptul că Dumnezeu i-a invitat pe toți oamenii să participe la puterea Sa dumnezeiască. Printre privilegiile dumnezeiești se numără judecata, însă cea dreaptă, pe care puțini reușesc să o exercite de-adevăratelea. O altă prerogativă divină e puterea de a mântui, adică de a salva pe săraci și sărmani din mâna păcătosului. Continuarea psalmului arată că, deși oamenii au primit această putere de a sta pe scaunul de judecată împreună cu Dumnezeu, fiind fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt potrivit chemării, totuși oamenii nu s-au ridicat la această cinste. Din cauza păcatelor proprii nu îndeplinesc condițiile dumnezeiești. Altfel spus, toți oamenii suntem chemați, prin harul dumnezeiesc cu care ne-a înveșmântat Dumnezeu prin creație, să fim fii iubiți ai lui Dumnezeu. Dar ca să fii fiu nu înseamnă doar să ai privilegiile fiului, ci și îndatoririle corespondente.

Din cauza relelor înrădăcinate în noi, deși suntem chemați iar și iar să ne ridicăm din starea noastră, deși suntem mântuiți de Hristos, Care a murit și a înviat pentru noi, totuși noi continuăm să fim nevrednici de filiația divină cea adevărată. Doar Iisus Hristos, Care nu e doar Dumnezeu adevărat, ci și Om deplin, întrupat ca unul dintre noi, este fără de păcat și prin aceasta îndeplinește cerința dumnezeiască. El face lucrările lui Dumnezeu. De aceea, El are privilegiul de a fi respectat și urmat de toți, însă desigur nu se întâmplă chiar astfel. Hristos le reproșează iudeilor că nu Îi ascultă cuvintele. Le mai spune și că dreptatea Sa se vede, dar nici măcar faptele Sale minunate nu îi determină să creadă în El. 

Cuvântul acestei Evanghelii este, prin urmare, o invitație la filiația divină adevărată. Ea rămâne o invitație deschisă tuturor, cu mențiunea că pregătirea pentru a o onora necesită o îngrijire aparte.