Neapărat vor fi ceasuri, săptămâni, ani în care vom trăi fără să zărim lucrarea Duhului în noi. Acestea sunt răstimpuri de mare însemnătate, în care avem prilejul să ne arătăm credincioșia iubirii pentru Hristos. Chiar dacă nu zărim lucrarea harului, trebuie să trăim ca și cum Duhul ar fi cu noi. Starețul Siluan socotea că dacă păzim cu credincioșie poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea când harul se va arăta și va rămâne pururea cu noi. Deci nu este de folos să ne grăbim. Unii Părinți de la Muntele Athos n-au primit un mare har și nu au cunoscut pe Dumnezeu decât după patruzeci de ani de lupte, ba uneori și mai mult, de-abia înainte de moarte.

La început harul ne povățuiește, stârnește în noi reacții în duhul poruncilor Evangheliei. Totul este ușor. Tot mereu fiind cu noi, Sfântul Duh ne dă a fi binevoitori față de alții. Este ca o atitudine normală, firească. Dar nu dăinuie. Harul, cândva, ne părăsește în forma lui simțită. Începe un al doilea răstimp, mai greu. Cu această întrebare: „Cum să trăiesc fără har?”. Trebuie să lucrăm mai departe ca și cum Duhul Sfânt ar fi cu noi, să încercăm a rămâne în același chip al vieții în care, prin har, dobândiserăm anumite atitudini față de fratele nostru și de sora noastră. Trebuie să ne silim. La fel este și cu rugăciunea. La început este ca o stare firească. Te rogi ușor: rugăciunea izvorăște din inimă. Când Duhul ne părăsește suntem datori să ne străduim a ne ruga ca și mai înainte, când aveam harul: din toată ființa noastră, din toată inima, din toată mintea, ba chiar din tot trupul nostru.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 30)