De când a început toată criza aceasta, dincolo de provocările sau de atacurile care vin din afara Bisericii, mă confrunt cu o presiune fără precedent și dinlăuntru. Pe undeva, o situație firească. Tensiunea e mare, oamenii sunt tot mai bulversați de ceea ce se întâmplă, nu au voie nici să participe la slujbe. Sistematic mi se face morală, mi se dau ba lecții de smerenie, ba de demnitate, mi se reproșează că nu am conștiință eclesiologică sau dogmatică șamd. Le primesc ca atare pe toate. Știu că, pe de o parte, am și rol de paratrăsnet. Apoi, chiar și dacă se referă la unele neputințe personale, am învățat, de-a lungul timpului, că e de mare folos să nu mă împotrivesc unor astfel de lecții, indiferent de la cine vin. Ce aș avea de pierdut, orgoliul? Dă, Doamne!

Cu toate acestea, la un moment dat, parcă se adună prea multe. Prea multă răutate, prea multă goană după senzațional, prea multă furie! Când îți pierzi sau îți menții cu greutate pacea lăuntrică, când trebuie să fii permanent în alertă și nu-ți mai tihnesc nici rugăciunea, nici viața de familie, poate că e momentul să faci un pas în spate. Cu titlu ilustrativ, nu exhaustiv, vă dau câteva exemple, în ordine cronologică, despre ce înseamnă să te simți mai mereu ca-n... menghină:

* Accept să fac un reportaj cu o echipă a unei televiziuni naționale despre cum comunic online cu enoriașii. Concluzia celor care finalizează materialul și-l difuzează este că eu voi continua și după această pandemie cu... „spovedania online”! În condițiile în care nici o secundă nu am vorbit despre așa ceva. Spovedania, cum bine se știe, se face doar față către față.

* Înainte de Sfintele Paști, atunci când s-a decis că, totuși, credincioșii nu pot participa la slujbă și nu pot veni la biserică nici măcar pentru câteva clipe, mă trezesc cu următorul mesaj: „Nu vom uita niciodată, cel puțin eu, că atunci când ne-a ars sufletul mai tare, conducerea BOR a luat hotărârea de a se spăla pe mâini”. În paralel, pe un alt canal, o poziție la fel de halucinantă: „Nu vom uita că BOR n-a oferit nici un adăpost pentru bolnavi, nici o donație, nici un șfanț”.

* Scriu despre cum, în chip providențial, în noaptea Învierii am avut la Catedrala Mitropolitană, pe post de credincioși, pe jurnaliștii și polițiștii prezenți. Postez și câteva fotografii. Primesc mesaj de la un confrate slujitor care mă „tachinează” mai mereu: „Da' de ce trebuie să stai cu masca pe față și când te afli la 30 de metri de locul slujbei?”. Ca-n anecdota aceea cu iepurașul căruia lupul îi tot reproșa că nu are șapcă, doar ca pretext pentru a-l mai altoi încă o dată!

* Sunt întrebat de la Agerpres dacă e adevărat că preoților le este greu, dacă au scăzut veniturile parohiilor etc. Sigur că e așa, atâta vreme cât nu mai sunt credincioși la biserică să cumpere o lumânare, cât nu mai are cine să facă o donație. Apoi începe să preia presa această declarație a mea, tot amplificând-o și adăugând nuanțe atât de tragice, de credeai că în zilele următoare urmează să moară de foame sute de preoți, cu tot cu familii. Ca să nu mai pomenesc comentariile celor care îi invită pe clerici „să-și vândă merțanele și aurul”, dacă nu mai au bani. Șamd.

* Mi se cere o lămurire despre un proces câștigat în instanță de Mănăstirea Bucium din Iași, care-și recuperează astfel un teren confiscat de comuniști. În zona în care se află terenul, în apropiere, sunt și clădirile ce găzduiesc Inspectoratul pentru Situații de Urgență și Centrul Militar Zonal. Dau asigurări că retrocedarea nu le va afecta deloc activitatea acestor două necesare instituții (nici nu ar avea cum, de altfel!). Supratitlul și titlul cu care apare articolul e grăitor: „În prag de pandemie, Guvernul a luat de la militari şi a dat la preoţi. EXCLUSIV: Minune imobiliară! Biserica primeşte un teren valoros în centrul Iaşului”. Recunosc că m-am minunat și eu citind în ce zonă a putut fi dusă o situație eminamente legală, o adevărată reparație morală!

* Zilele trecute am fost sunat de o jurnalistă pe care o știu de mai mulți ani, o doamnă credincioasă. Nu-mi spune că vrea să publice un articol, ci îmi povestește durerea dumneaei cu privire la faptul că nu se întrevede redeschiderea bisericilor pentru credincioși după 15 mai. Discutăm una-alta, eu din când în când punctez că e „opinia mea”, că ceea ce spun e „ca la spovedanie”. A doua zi apare un articol al dumneaei în care sunt citat pe larg ca purtător de cuvânt al Mitropoliei. Nu-mi fac iluzii, știu că tot ceea ce discut, mai ales cu un jurnalist, oricât de multă (bună) credință ar avea, poate deveni public într-o zi. De aceea sunt stăpân pe ceea ce spun, fiind dispus să-mi asum și public o conversație privată. Nu am nimic de ascuns. Dar una e să ai o opinie personală și alta este să știi că ești interpelat în calitate de „purtător de cuvânt”. Mai ales pe subiecte „fluide”, care nu privesc adevăruri imuabile de credință, pot avea, ca om, o opinie nu neapărat suprapusă peste cea de moment a instituției pe care o reprezint. De aceea, onest e să știu în ce calitate sunt provocat la dialog.

Și ar mai fi atât de multe alte subiecte de genul celor de mai sus, c-aș putea scrie un roman-fluviu. Da, aveți dreptate, o dată ce-ți asumi o funcție publică, trebuie să fii mereu conștient ‒ pe de o parte ‒ că nu toată lumea va fi onestă cu tine, pe de altă parte ‒ că orice faci sau spui se reflectă asupra instituției pe care o reprezinți. Tocmai de aceea, așa-mi vine să mă retrag!... Să am timp să-mi plâng păcatele, să mă ocup mai mult de ai mei (familie și ucenici), să pot lucra și la altceva decât la articole de opinie și comunicate de presă! Însă, așa cum nu am cerut această funcție, tot așa nu mă pot slobozi singur. Dacă Dumnezeu va dori să mă cheme la o altă lucrare, știe El cum să acționeze. Eu doar am vrut să-I transmit Lui, și pe această cale, că sunt cu totul disponibil pentru o schimbare. Am sentimentul că și El îmi citește rubrica. Măcar în vremuri ca acestea!