Deznădejdea! înfricoșată auzire, plină de distrugere, plină de felurite răutăți! Cine poate număra feluritele chinuri care urmează ei? Cine poate să închipuie caracterul ei? Este neagră ca fiica iadului și necruțătoare ca o Erinie. Tatăl ei este tartarul, a ieșit din văgăunile iadului pe pământ, ca să scufunde creația în tartarul cel întunecat. S-a născut, ca să distrugă existența oamenilor și să-i șteargă pe ei de pe fața pământului. Acolo unde răsună numele ei, acolo stricăciunea și distrugerea își înalță stăpânirea lor. Sărăcirea și distrugerea merg pe urmele ei. Un demon distrugător[1] călăuzește pașii ei, frică și cutremur însoțește arătarea ei.

Deznădejdea! numele tău exprimă negarea tuturor, negarea nădejdii, negarea cerului, negarea Creatorului lumii, iar negarea ta exprimă necucernicia ta față de Dumnezeu. Tu negi purtarea de grijă și atotputernicia Lui și tăgăduiești existența Mântuitorului și Izbăvitorului celor primejduiți. Unde pătrunzi tu, acolo se alungă nădejdea, pe care se întemeiază lumea. Lucrarea ta este distrugerea, misiunea ta este nimicirea. Tu și pe cel curajos prin fire îl înspăimânți, și pe cel prin fire viteaz îl înfricoșezi, și pe cel curajos îl arăți temător, pe cel cutezător îl faci neîndrăzneț, și pe luptătorii neînfricați îi descurajezi, pe cei ce luptă vitejește pentru patrie și libertate îi dobori, iar pe cei ce se nevoiesc pentru virtute îi zdrobești, iar pe cei ce se trudesc pentru dreptate, pentru frumos și pentru bine și pentru știință îi faci să fugă și să arunce scuturile și pe toți îi predai robi vrăjmașilor.

Ai ieșit din tartar, pizmuind fericirea și bunăstarea omului și ai cercetat pământul, ca să tai calea omului către progres, punând piedică celui ce aleargă în arena lui și ca să-i întrerupi lucrarea lui pe care o făcea pentru fericire și desăvârșire. Ai venit ca să desfaci puterile lui trupești și înțelegătoare și energiile lui și să aduci pieirea și dispariția lui. Ai venit ca să verși nefericirea, întristări și supărări printre comunitățile oamenilor, și să uzi cu lacrimi amare pământul încununat cu flori, fiindcă urăști fericirea oamenilor și lupți împotriva bucuriei lor.

Numele tău chiar și pe cel deja bătrân și care se apropie de capătul vieții lui îl împovărezi cu gânduri întunecate, și pe tânărul care abia a intrat în arenă și care aleargă în arenă în floarea vieții îl descurajezi și îl dobori și pe fecioarele care luptă pentru virtute și cinste le deznădăjduiești și le predai dezmățului și în general pe toți doborându-i, îi distrugi. Tu semeni ideea morții în cei care nu pătimesc și tu înarmezi mâinile nefericiților împotriva propriei lor vieți. Tu călăuzești spre stricăciune tinerețea și tu dobori tăria inimilor, tu îl convingi pe cel aflat în supărări să calce legile dumnezeiești și omenești și să devină vinovat de crime, tu sfătuiești cele rele și săvârșești toate crimele. Apariția ta este însoțită de negură deasă și întunecată și nori negri acoperă toate. Unde îți faci apariția, acolo nici o rază de lumină nu luminează de nicăieri. Prezența ta ridică întreite valuri în inimile oamenilor și înalță valuri clocotitoare și înspumate care înviforează și scufundă corabia învăluită și toată încărcătura ei. Din naufragiul acesta nimeni nu poate fi mântuit. Adâncul cel mai de jos devine mormântul veșnic al celor naufragiați.

Nenorocit este omul care a părăsit nădejdea, ancora mântuirii și care s-a predat pe sine deznădejdii!

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Cunoaște-te pe tine însuți, în curs de tiparire la Editura Doxologia)

[1]Substantivul feminin sau masculin a)la/stwr, se întâlnește printre altele și la poeții tragici: Eschil (Perșii, 354, Agamemnon 1501, 1508) și Sofocle (Oedip la Colonos 538).