În încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții. Te voi scuti de orice descriere a felului în care îți poți face timp; voi spune doar că, dacă vom încerca să risipim mai puțin din el, vom avea mai mult. Dacă am folosi fărâmituri din timpul risipit încercând să construim scurte momente pentru reculegere și reflecție am putea să descoperim că există de fapt destul de mult timp. Dacă te gândești la numărul de minute goale într-o zi, în care facem ceva numai pentru că ne este teamă de vidul lor și de faptul de a rămâne singuri cu noi înșine, vei înțelege că sunt o mulțime de perioade scurte care ne-ar putea aparține în același timp nouă și lui Dumnezeu. Dar vreau să vorbesc despre un lucru pe care îl consider chiar mai important. Este vorba despre felul în care putem controla și opri timpul. Ne putem ruga lui Dumnezeu numai dacă suntem întemeiați într-o stare de statornicie și pace lăuntrică, în care stăm față către față cu Dumnezeu, iar aceasta ne desprinde de perceperea timpului – nu a timpului obiectiv, de felul celui pe care îl urmărim consultându-ne ceasul, ci în sensul subiectiv, că timpul fuge și că nu ne-a mai rămas timp pentru noi.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, Editura Sofia, București, 2006, pp. 107-108)