Într-o parcelă situată în acest cimitir orășenesc, alături de soldați germani din ambele mari conflagrații ale secolului trecut, sunt înmormântați 208 de prizonieri ruși, români și sârbi din Primul Război Mondial. Sunt cunoscute 70 de nume de români, cu precădere din sudul țării, soldați infanteriști care au murit în captivitate, aproape în exclusivitate în anul de cumpănă 1917.

Despre prizonieri

În Primul Război Mondial au fost organizate în jurul orașului Ingolstadt, care avea la acea vreme o populație de circa 20.000 de locuitori, 12 lagăre de muncă, cu un total de 8.000-10.000 de prizonieri. Trei forturi militare situate la sud de Dunăre erau rezervate ofițerilor, însă datorită creșterii numărului deținuților gradați, acestora li s-au adăugat alte două forturi de la nord de fluviu. Spre deosebire de soldați, ofițerii se bucurau de un privilegiu menționat în Convenția de război de la Haga, prin care se interzicea munca silnică în rândul acestora, în cazul capturării lor în vreme de război. Aceeași convenție prevedea condiții speciale în detenție, întâlnite și la Ingolstadt: paturi individuale, accesul la diferite utilități, dreptul de a poseda ustensile de uz zilnic și chiar mobilier personal, acestea fiind obținute de captivi fie din propriile țări, cu ajutorul serviciilor poștale, fie cumpărate de la localnici.

Prin contrast, soldații erau obligați să presteze muncă fizică în fabrici, la construcția de drumuri, în agricultură și în diferite centre de lucru. La Ingolstadt, pentru ei erau prevăzute 5 lagăre de muncă situate la nord și 1 la sud de Dunăre, cărora li s-a adăugat, în decursul războiului, un nou lagăr din barăci (Barrackenlager), construit special pentru noii sosiți.

Condițiile de trai erau mult mai bune în taberele situate la nord de Dunăre. Cele din sud erau prevăzute cu un regim de detenție mai strict. La aceasta se adăuga faptul că umezeala, întreținută de șanțurile de apă din jurul lor, înrăutățea starea de sănătate a prizonierilor mai ales iarna, când posibilitățile de încălzire erau aproape inexistente. Fortul IX, destinat ofițerilor, avea condițiile de supraveghere cele mai aspre. Aici erau internați îndeosebi cei care încercaseră să evadeze, printre care s-a numărat și Charles de Gaulle, viitorul mareșal și președinte al Franței.

Pe lângă neajunsurile din închisoare, detenția a cauzat în rândul multor deținuți așa-numitul „sindrom al sârmei ghimpate”: în special în rândul ofițerilor existau tentative de sinucidere prin aruncarea, din fugă, în gardurile de siguranță, nemaiputând să suporte atrocitățile războiului sau, după caz, condițiile de detenție, atmosfera din lagăr, lipsa activității. Pentru a contracara fenomenul, în taberele de gradați cu precădere au început să se organizeze diverse ocupații, de pildă activități culturale sau sportive. Desigur, acestea aveau mai degrabă scop propagandistic. Conducerea lagărelor regiza fotografii prezentând condițiile neobișnuit de bune din detenție, pentru a le prezenta comisiilor de inspecție internaționale.

În ceea ce privește hrana, porțiile erau strict măsurate și adesea calitatea produselor alimentare era foarte slabă. Însă prizonierii din țările apusene primeau adesea pachete cu alimente de acasă, după o percheziție amănunțită.

Medici militari vizitau adesea taberele și tratau pe cei afectați de boli sau răni ușoare. Bolnavii în stare gravă erau transferați în cele șase lazarete (spitale de campanie) din oraș, unde erau tratați și mulți soldați germani aduși de pe front. Datele înregistrate în aceste instituții amintesc de îngrijirea, în anii de război, a peste 32.000 de soldați germani, precum și a circa 2000 de prizonieri francezi și câte 750 de ruși și români, fiind vorba de aproximativ 3% din contingentul de ofițeri, respectiv 7% din soldați.

Despre prizonierii români

Ca și în cazul lagărelor din Grafenwöhr, Puchheim (Fürstenfeldbruck) și al altor centre de detenție, românii sunt aproape cu totul ignorați din rapoarte, atenție deosebită acordându-se grupurilor celor mai mari: francezii și rușii, alături de prizonieri din alte țări aliate: Marea Britanie, Italia, Belgia. Cu toate acestea, puținele date corelate cu alte informații generale pot să aducă o oarecare lumină asupra stării compatrioților noștri, sosiți probabil la sfârșitul anului 1916, în special de pe fronturile din Oltenia și Muntenia (după cum reiese consultând locul nașterii, înregistrat într-un tabel a 66 de prizonieri români decedați, oferit de Federația Germană pentru Îngrijirea Mormintelor de Război („Volksbund Deutsche Kriegsgräberfürsorge e.V.”). Este posibil ca aceștia, ajunși în detenție la mai bine de doi ani de la începerea ostilităților, să fi fost încartiruiți în noul lagăr de barăci, construit mai târziu. Cu ajutorul statisticilor, de la numărul de români internați în lazarete pentru diferite afecțiuni (circa 750), cunoscându-se că aproximativ 7% din totalul prizonierilor au avut nevoie de îngrijiri medicale, se ajunge la ipoteza unui număr impresionant de 10.000 de prizonieri români. Aceste date sunt imposibil de susținut; mai degrabă s-ar putea crede că rata deceselor printre români a fost mult mai ridicată (ceea ce s-a întâmplat și în alte lagăre, inclusiv în Prusia Orientală), de 10-20%, datorită epidemiilor de tifos, holeră, tuberculoză ș.a. care au atins apogeul la mijlocul anului 1917. Urmând această ipoteză, s-ar ajunge la un număr de circa 700 de prizonieri români din totalul de 10.000 ai lagărelor din orașul dunărean. O cifră mai mare ar fi fost urmată de existența multor rapoarte de detenție, care nu ar mai fi putut ignora prezența românească.

Despre cimitir

Potrivit informațiilor din panourile informative existente în parcela soldaților din Westfriedhof, se pare că nu există o cifră exactă a celor morți în spitale, ea variind în funcție de surse, de la 200 (potrivit conducerii lagărelor, interesate să minimalizeze fatalitățile) la 472. Prizonierilor decedați în detenție le-a fost rezervată încă de la început o parcelă în cimitirul de vest, unde au fost înmormântați și 336 de soldați germani, răniți pe front. Începând din 1924, rămășițele pământești ale francezilor, britanicilor și italienilor au fost repatriate, în cimitir rămânând până azi sârbii, rușii și românii.

În ultimii ani, vechea parcelă împărțită inițial pe sectoare, rânduri și morminte a fost nivelată și amenajată asemenea unui parc memorial, fără cruci sau morminte individuale. Doar un monument comemorativ, amintind de 208 soldați prizonieri aparținând acestor trei naționalități est-europene se păstrează în preajma zidului sudic, care desparte cimitirul de război de cel israelit. „Și ei au murit pentru patria lor”, este notat pe inscripția comemorativă.

Despre cei 70 de români înmormântați la Ingolstadt

O listă cuprinzând numele și prenumele a 55 de soldați români este disponibilă pe pagina de internet a Oficiului Național Român pentru Cultul Eroilor. Unul dintre aceștia (Vasile Costofan) apare înscris de două ori. Pe lângă aceasta, am beneficiat în studiul de față de copia altei liste, oferită de Federația Germană pentru îngrijirea mormintelor de război („Volksbund Deutsche Kriegsgräberfürsorge e.V.”). Aceasta a fost scrisă manual de autoritățile germane, probabil la puțină vreme după încheierea războiului, conținând rubrici cu numele, prenumele, gradul și apartenența militară (regimentul și compania), data și locul nașterii, data morții și localizarea în cimitir (sectorul, rândul și mormântul). Lista amintește 66 de prizonieri români decedați, care au fost înmormântați la Ingolstadt. Confruntând cele două surse, am constatat prezența singulară a 4 nume doar în lista de la Oficiul pentru Cultul Eroilor, care adăugată la cele 66 de nume din a doua listă, duce la un total de 70 de soldați români cunoscuți cu numele, înmormântați în această necropolă militară. Analiza datelor duce la concluzia că soldații români aveau o vârstă medie destul de înaintată (cei mai mulți au decedat la vârste cuprinse între 31 și 38 de ani), cel mai tânăr soldat având 22 de ani (Badea Nicolae), iar cel mai în vârstă, 47 (Dumitru Petre). Exceptând 4 soldați morți în ultimul an al războiului, toți ceilalți și-au dat obștescul sfârșit în 1917, începând din 17 februarie (Alexandru Grigore), apogeul deceselor fiind în lunile mai și iunie (câte 13), date care coincid întrucâtva și cu situația din marile lagăre de prizonieri din Prusia Orientală, din Tuchel și Czersk, despre care s-a discutat în articole separate. În această perioadă s-a înregistrat apogeul epidemiilor de tifos și tuberculoză. Cel din urmă decedat, Dumasi Gheorghe, a murit cu o lună înainte de ziua Marii Uniri de la Alba Iulia (la 2 noiembrie 1918). În ciuda dificultăților de descifrare a manuscrisului deteriorat prin copiere, în special în cazul rubricii provenienței soldaților, se poate concluziona că aceștia proveneau cu precădere din spațiul rural al Olteniei și Munteniei de Vest, deși există și câțiva prizonieri din Moldova de sud (județele Tecuci, Putna și Bacău), precum și din mediul urban (București și Craiova). Doar trei dintre ei erau subofițeri (doi caporali și un sergent), iar ceilalți soldați, cu precădere din regimente de infanterie (dar și unul din cele de jandarmerie, precum și trei vânători de munte).

Începând din 2016, părintele paroh Iulian Mihai, de la Parohia „Sf. Calinic de la Cernica” din Ingolstadt, împreună cu credincioșii, organizează anual, cu precădere de Praznicul Înălțării Domnului, slujbe de pomenire pentru soldații români înmormântați în Westfriedhof.

Lista detaliată a celor 70 de soldați români, obținută prin comasarea celor două surse amintite, este oferită în cele ce urmează. În câteva cazuri s-au constatat confuzii de nume și prenume, precum și transliterări deficitare, de înțeles pentru germanii care au întocmit aceste tabele.