Preacuvioase Părinte, când știa un monah că este suficient de pregătit pentru plecarea la pustie?

Cei care plecau în pustie erau mult mai puţini decât cei care rămâneau în obşte. Pleca cineva când avea binecuvântare de la duhovnic, când era convins că poate să stea; că aşa, pentru o săptămână, face eforturi oricine, dar să stai ani de zile, deja e mai greu. Şi nu doar să stai, ci să faci şi o lucrare călugărească: să te rogi. Dacă Dumnezeu ţi-a dat darul acesta, poţi să stai. Dacă te forţezi şi stai tu prin forţele tale proprii şi nu vrei să recunoşti că nu poţi, atunci cazi în înşelare. Omul caută să se autosugestioneze, să se amăgească, primeşte anumite gânduri şi impresii şi stă acolo şi face o rânduială proprie, care nu îi este de folos sufletului său.

De unde ştie un monah că este potrivit pentru această retragere?

Duhovnicul vede acest lucru, îi dă Dumnezeu înţelepciune să simtă sufleteşte care este starea ucenicului. Iar cel care pleacă are raţiune şi poate calcula: toate slujbele care se fac în obşte, pot să fac măcar atât şi în pustie? Unii merg şi nu pot să facă nici măcar cât făceau în obşte şi de aici îşi dau seama că nu pot să stea.

Şi acest lucru se face pe etape, dacă omul simte dragostea aceasta pentru liniştire, că de fapt, Sfinţii Părinţi, în Filocalii, viaţa aceasta o fericesc, de linişte. Însă tot ei zic că mai degrabă stai în viaţa de obşte ca începător, căci acolo te șlefuieşti sufleteşte, îți vezi patimile pe care le ai. Dar în obște e totuși un pic de agitaţie, mai trebuie să faci ascultări, mai sunt vite, munca câmpului, și lucrezi totuși într-o comunitate.

„Cel care stă liniştit nu are de luptat decât cu patimile lui”

Şi dacă nu toţi sunt liniştiţi, mai intervin discuţii, clevetiri, lucruri care nu sunt după Dumnezeu. Fiind prins în obştea respectivă, trebuie să le suporţi pe toate. Poate că tu ai vrea să te rogi şi celălalt vorbeşte, tu ai vrea să faci una, celălat face alta. Cel care stă liniştit nu are de luptat decât cu el însuşi, cu patimile lui. Nu-l mai ispiteşte nimeni să vorbească, mâncăruri nu are prea bune, ca să fie ispitit cu lăcomia pântecelui. Are o mâncare ascetică pe care o mănâncă şi azi, şi mâine şi poimâine, şi o mănâncă numai dacă îi este foame. Vin gândurile. Oriunde ai fi, de gânduri nu poţi să scapi. Gândurile, amintirile ‒ lupţi cu ele cu rugăciunea.

Intervine şi rutina. Şi aşa lasă Dumnezeu lucrarea, să-şi vadă omul neputinţele lui. Numai când pune Dumnezeu un strop din ale Lui, atunci poate să se rupă omul cu totul din starea sa trupească. Şi în pustie o simţi cel mai apăsător, pentru că atunci nu te mai pune nimeni să munceşti şi vezi că vrei să ieşi din chilie, deși n-ar trebui.

„Descoperi că în mintea ta nu e aşa linişte cum ai crezut”

Cât mai mult, din cele 24 de ore, să stai înăuntru, în stare de rugăciune. Mai ieşi, mai tai un lemn, pregăteşti mâncarea. Şi atunci, când vrei să te pui la rugăciune, îţi vine să ieşi afară. Taman pe dos. În mănăstire, când te scotea la ascultare, voiai să stai la chilie. Tot timpul invers.

Iată o experienţă bună, pe care în viaţa de zi cu zi nu prea poţi să ţi-o oferi, în oraş sau oriunde ai fi: cine are răbdare, să stea trei zile cu el singur. Aici stai într-o pădure singur şi eşti tu cu gândurile tale şi atunci vezi ce se întâmplă în mintea ta şi descoperi că nu e aşa linişte cum ai crezut; dimpotrivă, e foartă multă aglomeraţie, zgomot, agitaţie.

Acestea le adunăm noi, din mediu?

Da, căci omul e atât de sensibil încât şi o imagine subliminală, de o fracţiune de secundă, dacă a prins-o într-un clişeu, se înregistrează. Filme şi toate câte vede omul într-o zi, toate rămân în mintea lui şi când vrea să se roage cu inima curată, aceasta e lucrarea pe care o face vrăjmaşul: îi aduce imagini de persoane.

De aceea, cine stă în pustnicie, atunci când vine în obşte, încearcă să fie foarte retras, fiindcă ştie că se întoarce acolo. Şi dacă are vreo problemă cu cineva, se tulbură cu ceva, n-o să mai aibă pace în singurătatea lui. El încearcă şi privirile şi vorba să şi le drămuiască, astfel încât când se întoarce înapoi, să nu ducă cu el un bagaj care să-l împiedice. Omul rămâne singur cu Dumnezeu şi nu-şi mai pune nădejdea într-un alt om. Dar cine are răbdare, primeşte o sporire şi în obşte.