Vă propun să nu ne depărtăm de Ierusalim în aceste zile de după Înviere. Să rămânem în preajma timpului liturgic, în tonusul său, și să identificăm împreună calea spre Rusalii. Desigur că, atunci când spun Rusalii nu mă refer la Rosalia, vechea sărbătoare a romanilor, ci la Cincizecime ori la sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt. Iar asta o scriu pentru cârcotașii scăpați de curând prin „teologiile” de Facebook și care vânează amănuntele propovăduirii în funcție de îngustimea culturii lor imediate, fără balansul larg al istoriei culturii Bisericii – instituție „un pic mai veche” istoric decât făloasele alcătuiri ale creștinismului modern și veșnică în construcția planului lui Dumnezeu pentru lume.

Am descoperit că, în teologia ortodoxă, preocuparea pentru lămurirea tensiunii așteptării Pogorârii Duhului Sfânt este iconizată în teribila Lumină a Învierii de către Penticostar. Acesta este un volum de text liturgic pe care strana îl folosește în cântarea și rugăciunea afierosită perioadei de la Înviere la Cincizecime, făcând ca inima să nu se golească de emoția Învierii, dar nici să nu rămână legată numai emoțional de sărbătoare. 

În fond, așteptarea din Ierusalim a Pogorârii Duhului Sfânt este un exercițiu apostolic, o incredibilă unitate în Duh cu aceia care au constituit răspunsul trimiterii dintâi pe care Mântuitorul o face către ei: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...”. Arătând prin aceasta că misiunea Bisericii, care stă să se împlinească prin germinarea Pogorârii Duhului Sfânt, nu este o alcătuire statică, o simplă construire de templu, ci o viețuire dinamică, împlinită în viața în Hristos.

Prima Evanghelie din prima Luni a Săptămânii Luminate este despre mărturia lui Ioan Botezătorul (Ioan 1, 18-28). Nu întâmplător. Pentru că Ioan reprezintă culmea asumării vestirii în Duh a venirii lui Mesia. Nu doar Îl vestește, Îl și vede. Nu doar Îl vede, ci Îl și botează. Nu doar Îl botează, ci și aude-vede Duhul Sfânt și rămâne viu. Biserica ne oferă lecția smereniei sale ascetice și mistice, deopotrivă, tocmai pentru a ne arăta că este posibilă dobândirea și trăirea în Duhul Sfânt. Nu vi se pare interesant că, în plină încheiere a Postului Mare al Paștelui, nouă ne este așezat drept model de dinamică duhovnicească tocmai un mare ascet? Sună simplu: postul s-a încheiat, postirea continuă. Pentru că semnul dobândirii Duhului Sfânt este și acesta al menținerii în echilibru a nevoilor personale cu rânduiala plină de echilibru a trăirii propuse omului de Dumnezeu.

În Betabara, dincolo de Iordan, omul lui Dumnezeu, Ioan, își asumă identitatea. Nu este el Hristosul. Pentru că oricine este de la Dumnezeu știe că nu este el Hristosul, nu poate fi el Hristosul. Într-un spațiu pe care îl domina cu exemplul și propovăduirea, cu forța incredibilă a rugăciunii sale, Ioan ține să-și decline identitatea corectă: glasul celui ce strigă în pustie. Cel care gătește calea Domnului. Care vădește venirea Lui. Nu este vorba aici doar de smerenie, ci și de asumare. Simplitatea hainelor sale și a vieții sale, simplitatea „templului” curățirii păcatelor – apa Iordanului – sunt opuse cu totul strălucirii omenești a templului din coama Sionului. Șechina (slava) Duhului Sfânt pare obturată la templu de interesele strălucirii omenești, asumate cu prețuri prea mari pentru popor, și de interesele politice jucate pe esplanada templului, acolo unde se va și hotărî uciderea (fără culpă) a Dumnezeu-Omului. Ioan strălucește, dar o face prin strălucirea Duhului Sfânt care lucrează în el, care îi și îngăduie să vadă Duhul în chip de porumbel și să audă glasul Tatălui confirmându-i identitatea de Fiu Unul-Născut a Mântuitorului Iisus Hristos.

Învierea Domnului Hristos zgâlțâie din rădăcini toată liniștea templului și a sistemului ritualic legat de acesta. Odată vădit înviat aseară am avut un episod care continuă în plan temporal arătările Sale de la Mormânt – Hristos Domnul mută prezența rugătorilor din curțile templului, unde împlinesc mai departe rugăciunea, spre locuințele sigure ale prietenilor, unde frâng pâinea și împlinesc Liturghia spre a se hrăni cu Trupul și Sângele Său. Se vădește că Domnul Hristos nu doar a dărâmat iadul și puterea lui, ci a și deschis calea spre Cincizecime. O spune El Însuși: că de nu se va urca la Cer, nici Duhul Sfânt nu se va coborî!

În urmă cu ani de zile, la un curs de dogmatică al Părintelui Ioan Ică Senior, am primit explicația care mi-a schimbat oarecum întreaga viziune asupra slujirii preoțești. Părintele, care iubea Liturghia ca pe sufletul său, ne explica formula: „Ale Tale dintru ale Tale...”. Se oprea și spunea: „Prin ridicarea de pe Antimis a Sfintelor Daruri, preotul împlinește în ochii comunității dublul caracter pascal al Dumnezeieștii Liturghii! Un Paște ține de Înviere – înălțarea Darurilor – și el se continuă cu Pogorârea Duhului Sfânt –  coborârea lor înapoi pe sfințita Masă”. Continuitatea aceasta între Înviere și Cincizecime, prezentă în fiecare fărâmitură de Liturghie, este fundamentul încercării de a învăța împreună amănuntele căii către Rusalii.

Aseară ne-am despărțit de cântarea Vecerniei duminicii cu aceste cuvinte cântate drept Prochimen: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu ești Dumnezeu, Cel Ce faci minuni!”. Este o invitație să Îl descoperim împreună pe Dumnezeu prin minunile Sale, dar și prin chemările Sale. Nu ne depărtăm de Ierusalim chiar dacă, în zori, la Liturghie, vom merge în Emaus însoțind doi ucenici...