N-avem alta decât a ne despărți de Cruce. Mergem mai departe în așteptarea- căutarea Zorilor Învierii. Tainic. Și curajos, cum ar spune copiii aflați în căutarea unei bucurii care să-i țină veseli. În miezul Crucii, așa cum ne-a adus-o dinainte Duminica aceasta care se stinge la apusul soarelui, stă siguranța noastră zi de zi asupra unui adevăr: Hristos a Înviat! A te așeza în liturgicul ortodox nu înseamnă a juca o piesă de teatru ori a ritualiza fals  o realitate din viața Mântuitorului. Personal, chiar cred că trebuie să lămurim o chestiune atât de adâncă precum trăirea ritmului liturgic al Postului nu ca și cum nu am ști ori am uita că Hristos a Înviat. Tocmai realitatea acesta ultimă, a Învierii Domnului, ne obligă la asumarea postirii ca o lămurire asupra poziționării noastre față de Mântuitorul și nodurile ființiale ale întâlnirii noastre cu El.

Este Crucea un astfel de nod de întâlnire? Îngăduiți-mi o revenire la minunatele rugăciuni din volumul ce l-am amintit în zilele ce au trecut. Aici, între cele XII-Rugăciuni de toate zilele, am aflat una ce ne poate ajuta să înțelegem nodul ființial al Crucii. Scrisă de Sfântul Sofronie Saharov, minunea de om de la Essex, rugăciunea spune așa: „Tu, Cel Care ești, o Dumnezeule Tată, Atotputernice, Stăpâne, Tu ne-ai zidit și ne-ai adus întru această viață. Dă-ne nouă să Te cunoaștem pe Tine, Singurul Dumnezeu adevărat. Doamne Iisuse, Tu ești Lumina venită pentru a mântui lumea. Luminează ochii cei duhovnicești ai inimii mele și mă învrednicește ca să umblu înaintea Feței tale ca la lumina zilei, fără a face pași greșiți./ Vino, Cela Ce Singur ești Sfânt. Sfințește-mă, curățește-mă de toată întinăciunea. Vino, Cela Ce Singur ești Viu cu adevărat și vindecă-mă de moartea ce m-a lovit. Vino, Lumina adevărată și fă lăcașul Tău în mine, pentru toată veșnicia./ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Sfânt și mare, Tu Însuți învață-mă smerenia Ta. Ascultă-mi rugăciunea și miluiește-mă pe mine păcătosul” (XII-Rugăciuni de toate zilele, ed. cit, pp. 15-16). Ce impresionează în rostirea Părintelui este modul în care cere luciditatea „luminii zilei” pentru ca să umble fără de sminteală pe calea mântuirii care este, fără nici o îndoială, o cale care trece prin Cruce. Urcă prin ea în pragul cerului. Și lovește cu ea în dușmana moarte „toată veșnicia”. 

Cheia Crucii – cântările ce le-am ascultat în Vecernia zilei de Duminică și apoi, în rugăciunile care privesc lunea ce vădește deschiderea unei noi săptămâni de postire – este învățarea smereniei lui Hristos. Nu poți înțelege Crucea sumețindu-ți mereu orgoliul și crezând mereu că le știi pe toate, deseori mai bine chiar decât Dumnezeu. Smerenia este miez răstignirii și prin ea se vindecă de orice gând de umilință Dumnezeu-Omul și prin el omul care se împlinește în dumnezeire. Priviți spre chipurile sfinților din icoane ori, mai nou, din fotografii. Nici unui chip curățit de smerenie nu i se vede vreun rid de orgoliu. Nici o încrunteală de duh nu anulează întregul de lumină de pe chipurile sfinților. Răstignitorii lui Hristos jurau că umilindu-l l-au desființat ca ființă. Nepricepând dumnezeirea Sa n-au priceput că Acesta, asumând în smerenie Crucea, nu mai putea fi umilit. Anulat. Ucis în veșnicie. 

Pentru cititorul de astăzi e greu de înțeles. Pentru evreii vremii – oameni în mare parte religioși – textele cunoștinței lor religioase i-ar fi putut ajuta să înțeleagă. Psalmii în întregime, unii în mod special, sunt suma descrierilor lui Mesia. Psalmul 21, bunăoară, descria în amănunțime scenariul răstignirii. Hristos nu asumă crucea în necunoștință de cauză ori din nevoia de a împlini ostentativ o normă mesianică. Nicidecum. Domnul asumă Crucea în ciuda perspectivei ei chinuitor de dure. O asumă pentru că Sieși își spune dintâi „cel care voiește...”. Voia Lui e expresia văzută a voii Tatălui. Este Însăși Voia Tatălui care se împlinește în efortul binecuvântat al smereniei dureroase a răstignirii. Nu face nimic „de capul” Său și de aceea Biserica este trupul Său tainic, al cărui Cap și este. În logica gândirii prezenței crucii în lume numai o minte dumnezeiască putea asuma umilința ca răsplată a smereniei acordând oamenilor posibilitatea de a se așeza în icoana Învierii singuri. Apostoli ori iude scufundate în sufocanta lume a vorbăriei cu ifose teologice. 

Hristos Domnul este cel dintâi în urmarea Crucii. Din acest motiv, Crucea domină Ortodoxia prin smerenie. Izvor de smerenie fiind, ea vindecă umilirea Ortodoxiei. Nu îngăduie oamenilor să nu vadă înțelepțit tainica voință a Învierii ce frământă lemnul Crucii îmbibat cu Sângele lui Hristos. O Arcă a lui Noe în care urcă ultima dintre ființe, omul, pentru a descoperi pământ nou și cer nou. Crucea-Arcă poartă la vedere rana trădării umane la adresa lui Dumnezeu. Dar și refluxul de iubire scufundată în iertare prin care Hristos-Dumnezeu biruie moartea. Moartea cea pregătită spre umilirea Domnului este doborâtă prin smerenie. Smerenie care coboară în iad spre a striga: Cel ce voiește să vină după Mine... Nu ezităm la chemare. Călcăm pe apele tulburi ale morții cu harul  smereniei Crucii care se înfige până în crusta nesimțirii iadului. 

Am intrat deja, prin vecernia acestei seri, într-o nouă săptămână de postire. Se încheie prăznuirea Crucii, dar nu încetează lucrarea ei în mijlocul nostru. Să privim în lumina zilei taina scoaterii noastre din noapte și moarte și să cântăm șoptit: „Crucii Tale ne închinăm Hristoase...”. Și smerenia va învinge umilința la care suntem supuși. Spre slava Învierii, pe cale, trecem dar, spre o nouă săptămână de post.