Veşnica fericire a drepţilor şi munca cea de veci a păcătoşilor trebuie înţelese în sensul că duhul nemuritor al celor dintâi, luminat şi nemărginit împuternicit după slobozirea de trup, dobândeşte putinţa unei neţărmurite dezvoltări în sensul binelui şi al dragostei lui Dumnezeu, într-o neîncetată comuniune cu Dumnezeu şi cu toate fiinţele netrupeşti.

Iar întunecatele duhuri ale răufăcătorilor şi ale potrivnicilor lui Dumnezeu, care sunt într-o neîncetată părtăşie cu diavolul şi cu îngerii lui, se vor căzni veşnic prin înstrăinarea de Dumnezeu – a Cărui sfinţenie o recunosc într-un sfârşit – şi printru acea otravă de nesuferit pe care o ascund întru sine răutatea şi pizma, care cresc necurmat prin neîncetata părtăşie cu centrul şi izvorul răutăţii – Satana.

Desigur, de chinurile cele veşnice ale marilor păcătoşi nu putem să-L învinuim pe Dumnezeu şi să ni-L închipuim că Se răzbună neîncetat şi că osândeşte la muncile cele de veci pentru păcatele unei vieţi scurte. Orice om primeşte şi are suflarea Duhului Sfânt. Nimeni nu se naşte din duhul Satanei. Însă aşa cum norii negri întunecă şi înghit lumina soarelui, tot asemenea şi făptuirile rele ale minţii, ale voinţei şi ale simţirii, prin neîncetata lor repetare şi necurmata lor predominare, întunecă lumina lui Iisus Hristos în sufletul omului rău, iar conştiinţa lui este tot mai mult şi mai mult determinată de lucrarea duhului diavolului. Cine a îndrăgit răul, iar nu binele, acela singur şi-a pregătit sieşi chinurile neîncetate în viaţa de veci.

(Sfântul Luca al Crimeei, Puterea inimii, Traducere Evdochia Șavga, Editura Sophia, București, 2010, pp. 148-149)