De câteva zile mă aflu în Spania, fiind găzduit, împreună cu familia şi cu trei dintre ucenici (deocamdată!), la un centru misionar ce are drept nucleu Mănăstirea „Sfânta Cuvioasă Parascheva”. Este practic singura mănăstire românească din Spania, situată în marginea unei mici localităţi, Vilaller, din Munţii Pirinei, la graniţa cu Franţa. Preasfinţitul Părinte Timotei al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei a binecuvântat a ne stabili aici, cu gândul că am putea întări lucrarea Bisericii din această zonă. Evident, acest lucru nu poate fi posibil decât dacă noi înşine ne vom dedica mai mult rugăciunii şi studiului cărţilor sfinte, dacă vom intra în ritmul duhovnicesc pe care orice viaţă de obşte îl presupune. În clădirea generoasă ca spaţiu (vezi foto), în care a funcţionat un seminar de vară catolic şi care este oferită acum ortodocşilor români, se organizează tabere de vară şi de iarnă pentru tineri. În acelaşi timp, ea este şi un loc de retragere pentru preoţii români din Spania şi pentru familiile lor sau pentru pelerinii care vin şi de la sute de kilometri distanţă. Cu alte cuvinte, un loc şi o zonă care oferă bune condiţii celor ce vor să se dedice mai mult vieţii trăite în Hristos Domnul.

Fiind persoană publică, mai ales prin prisma funcţiei de purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, nu-mi făceam iluzii că această retragere a mea va trece neobservată. Mă aşteptam şi ca plecarea mea din Iaşi să stârnească unele nedumeriri. E cumva firesc să te întrebi de ce ar renunţa un preot la o parohie în centrul Iaşului şi la funcţia de consilier cultural pentru a se stabili la aproape 3.000 de kilometri distanţă de casă, de cei din familie şi, nu în ultimul rând, departe de o comunitate atât de unită şi de dedicată lui Dumnezeu precum cea de la Talpalari. Mai ales că aici, în Spania, nu am venit pentru vreo funcţie sau pentru a fi parohul vreunei comunităţi mari de români, ci pentru a fi preot misionar, cu mila lui Dumnezeu şi cu sprijinul celor ce au bunăvoinţa de a susţine o astfel de lucrare. Toate acestea ar fi fost suficiente elemente pentru o ştire, dacă cineva chiar ar fi fost preocupat de un astfel de subiect. Însă m-a mâhnit foarte tare graba cu care s-a speculat, în diferite medii, pe seama plecării mele. S-a sugerat că plecarea mea ar avea vreo legătură cu anumite dezbateri pe marginea Sinodului din Creta sau că aş fi avut vreo neînţelegere cu persoane din conducerea Mitropoliei. De aceea nu voi ezita, oricând voi fi solicitat, să mărturisesc public că plecarea mea din Iaşi nu are absolut nici o legătură cu vreun eveniment bisericesc, cu vreo persoană anume sau cu vreo neînţelegere de orice fel. Ca în toţi aceşti ani, din 2008 încoace, îl susţin fără nici un fel de rezerve pe Părintele Mitropolit Teofan, cu recunoştinţa celui care a învăţat enorm de la Înaltpreasfinţia Sa în plan teologic, duhovnicesc, administrativ etc. Mă doare când văd că un astfel de ierarh atât de deschis dialogului şi dedicat întru totul eparhiei sale este atacat pe nedrept şi mă rog lui Dumnezeu să lumineze şi să aducă pace în minţile şi în inimile tuturor celor ce provoacă tulburare în Eparhia Iaşilor.

De altfel, plecarea mea din Iaşi nu o pot vedea ca pe una definitivă, deşi numai Dumnezeu poate cunoaşte acum dacă va fi pentru mai mult sau mai puţin de un an. Cert este că în fiecare lună voi reveni în cetatea Sfintei Parascheva pentru câteva zile, spovedind şi slujind în ctitoria cantacuzinilor de la Talpalari (deci nici vorbă de a „rupe legături”). Şi aici, ca şi la Centrul Cultural Misionar Doxologia, unde am slujit până de curând, sunt oameni bine pregătiţi, formaţi în timp îndelungat, care au preluat deja şi continuă toată lucrarea la care m-a rânduit Dumnezeu în ultimii ani. Pentru mine, însă, este acum un timp de a evalua cei 17 ani de când slujesc la Mitropolie, de a stărui înaintea lui Dumnezeu pentru a-mi şterge păcatele şi multele greşeli pe care le voi fi făcut în aceşti ani. Cer iertare, pe această cale, tuturor celor pe care i-am supărat cu ceva sau celor pentru care nu am făcut tot binele pe care, având ajutor de la Domnul, aş fi putut să-l fac. Mulţumesc tuturor jurnaliştilor cu care am colaborat în aceşti ani în calitate de purtător de cuvânt. Cu extrem de rare excepţii, am avut şansa de a interacţiona cu oameni bine pregătiţi din punct de vedere profesional, dar şi cu o latură umană caracterizată prin căldură, deschidere şi onestitate. Chiar şi atunci când nu ne-am situat pe aceleaşi poziţii, am avut puterea de a ne strânge mâna şi de a vorbi amical.

De-a lungul anilor, în cele trei mandate de consilier, m-am implicat în fondarea Ziarului Lumina, a portalului Doxologia, a unei tipografii dotate cu rotativă sau în relansarea unor entităţi precum Editura Doxologia (fostă Trinitas). Mă voi dedica, aici, la Vilaller, mai mult rugăciunii, misiunii şi cărţilor pe care de ani de zile nu mai reuşesc să le public, limitat fiind de timp. Voi încerca să contribui, de asemenea, la crearea unui Centru pentru Sănătatea Familiei. Cred că trebuie să ne aplecăm, în Biserică, mai mult asupra a ceea ce înseamnă viaţa de familie, dar la „firul ierbii”. Avem nevoie să învăţăm, în genere, ce înseamnă comuniunea şi bucuria de a fi în Hristos. Avem nevoie să învăţăm că oriunde suntem cu Dumnezeu, suntem Acasă. „Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).