„Eu mă rog, dar rugăciunile mele nu sunt ascultate” ‒ iată o neputință mărturisită adesea. Unii cer mijlocirea sfinților din Cer, convinși că ei sunt mai aproape de Dumnezeu decât noi, cei de pe pământ. Alții constată că nu pot împlini pravile/ canoane, că le vine greu să se roage „din cărți” precum monahii, de exemplu. Iar alții consideră că un slujitor al altarului Îl „înduplecă” mai ușor pe Dumnezeu decât mireanul obișnuit. Și totuși, nu întotdeauna lucrurile stau așa. Am să vă dau trei exemple: unul din Pateric, altul bazat pe o mărturie a unui preot cu viață îmbunătățită și un al treilea din experiența mea recentă.

Sunt multe întâmplări pilduitoare, numite „de Pateric”. Una dintre ele ne spune că trei frați s-au retras să se nevoiască în pustie. După un timp, unul dintre ei moare. La un moment dat, cel mai bătrân dintre cei doi rămași în viață îl trimite pe cel mai tânăr după apă, ceea ce însemna un drum lung de parcurs. Pustiul nu e lipsit de primejdii. La un moment dat, mergând spre izvor, fratele mai tânăr vede un leu. Viața îi este amenințată, pericolul este iminent. Fratele din Cer se roagă lui Dumnezeu să-l lase pe leu să curme viața celui ce, astfel, ar primi cunună mucenicească ‒ întrucât ar muri în timp ce împlinea o ascultare. Fratele mai bătrân, cel de pe pământ, vede și el, cu duhul, ce se întâmplă și se roagă stăruitor ca Dumnezeu să apere de leu pe cel pe care l-a trimis după apă. Pe care dintre cei doi credeți că l-a ascultat Dumnezeu, pe cel din Cer sau pe cel de pe pământ? Ei bine, chiar dacă motivația celui din Cer este mai înaltă ‒ duhovnicește vorbind ‒, Dumnezeu ascultă rugăciunea celui de pe pământ și leul nu se atinge de fratele mai tânăr. Văzând nedumerirea fratelui mutat la cele veșnice, Dumnezeu îi explică faptul că se cuvine să asculte mai mult rugăciunea celui ce trăiește în vâltoarea acestei lumi, cu lupte și cu nevoințe, decât cererea celui aflat la odihnă cerească.

A doua pildă are în centru o persoană care a trăit mai aproape de zilele noastre. Am găsit-o în volumul „Cum să te rogi neîncetat” (Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2009) ‒ o culegere de „predici, exegeză, dialoguri, filozofie creștină” dedicată Părintelui Miron Mihăilescu (1914-1998). Un preot mai puțin cunoscut, care a preferat să trăiască smerit, ca preot de țară, refuzând o bursă de excepție și o carieră universitară sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae ‒ căruia i-a fost secretar în 1939. Un slujitor devotat al altarului, vreme de 58 de ani slujind zilnic Sfânta Liturghie. L-a avut prieten și sfătuitor și pe Părintele Arsenie Boca.

Acest Părinte Miron povestește cum, la mănăstirea C., a avut o convorbire cu o viețuitoare căreia, de asemenea, nu-i divulgă decât inițiala (M.). Aceasta îi mărturisește: „Nu pot să mă încadrez în programul de rugăciuni de aici, fiindcă starea fizică nu-mi permite mai mult, adică nu-mi permite să aștept cuvintele să ruleze pentru a face o rugăciune. (...) Nu pot face ca aici: rugăciuni peste rugăciuni, citite și rostite. Mă simt liberă în tot momentul să mă înțeleg cu Cel de care m-am legat în dorința de a fi una cu El. Îmi vine să zbor unde vreau, fiindcă în minte mă simt așa de liberă!” (p. 163). Văzând uimirea Părintelui Miron, această M. continuă: „Nu mă stingherește nimeni și nimic din jur, pentru că sunt în legătură numai cu El; încotro mă uit, Îl întâlnesc: în firul de iarbă, în omul ce-mi iese în cale, eu Îl văd pe El și nu mă oprește nimic de-a mă îndrepta și a-L lua în brațe nestingherită, în gând fiind împreună cu toată omenirea” (p. 164). Prudent, Părintele Miron o mai cercetează pe M. pentru a vedea „dacă nu cumva la mijloc e vreo exaltare” (p. 164), dar se convinge că e vorba despre o trăire autentic duhovnicească, pe care o numește a fi „copilărească” - desigur, în sens evanghelic. De altfel, toate canoanele și rugăciunile „din cărți” sunt rânduite a ne aduce exact în acest punct, al conștientizării unei prezențe vii, nemijlocite a lui Dumnezeu. Părintele Arsenie Papacioc vorbea despre starea de rugăciune ca fiind o „stare de prezență permanentă”.

A treia întâmplare relevantă pentru subiectul discuției noastre este foarte recentă. Sora mea trebuia să fie supusă unei intervenții chirurgicale mai complicate, de vreo două-trei ore, doar cu anestezie locală. De două ori a refuzat această operație, copleșită de atacuri de panică. Și vorbim despre o femeie cu o credință puternică, care a înfruntat multe în viața ei. Spre exemplu, în pofida recomandărilor medicilor, a născut patru copii prin patru cezariene (între prima și ultima cezariană fiind doar șapte ani și jumătate). Cu toate acestea, operația cu pricina o înspăimânta. Când a fost să meargă a treia oară, m-am gândit să apelez la ucenici și la alți membri ai comunității parohiale de la Talpalari, unde slujesc din 2008. Sora mea nu a aflat câtă lume se ruga pentru ea, decât după ce a ieșit din operație. Mi-a povestit cum, la un moment dat, „ca din senin” a simțit un curaj și o putere inexplicabile. Iată că, acolo unde nu a „atins” Cerul rugăciunea unui preot, au biruit câteva zeci sau sute de glasuri unite, fie și pentru o clipă, de o aceeași cerere.

Pe lângă aceste trei exemple, putem aduce un adevărat „nor de mărturii” care să susțină ideea că trebuie să avem mai multă îndrăzneală și să credem în puterea rugăciunii, indiferent de condiția noastră. Dumnezeu e ca un Tată mereu atent la copiii Săi, fără a trece pe cineva cu vederea: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia; şi cel ce caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide. Şi care tată dintre voi, dacă îi va cere fiul pâine, oare, îi va da piatră? Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da, în loc de peşte, şarpe? Sau dacă-i va cere un ou, îi va da scorpie? Deci dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor voştri daruri bune, cu cât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da Duh Sfânt celor care Îl cer de la El!” (Luca 11, 9-13).