Sfântul Teognost trasează și el calea pregătirii pentru preoție. Dacă preotul, observa acesta, nu a primit "înștiințare de la Duhul Sfânt" că este "primit ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni", să nu îndrăznească să se atingă de „săvârșirea înfricoșată și preacurată" a dumnezeieștilor Taine.

Uneori, îndată după hirotonie, Sfinții Părinți fugeau în munți! Așa a făcut, spre pildă, Sfântul Grigorie din Nazianz care la întoarcerea sa din Pont - locul refugiului său - a încercat să explice motivele hotărârii sale. În apologia fugii sale de preoție, intitulată „Cuvant de apărare pentru fuga în Pont”, el susține că nu trebuie nimeni să cuteze să păstorească o turmă duhovnicească, îmbrăcând „chip și nume de preot", dacă „n-a ajuns, în duh, biserică a Dumnezeului Celui viu și locaș viu al lui Hristos", dacă „n-a trecut prin faptă și contemplație toate numele lui Hristos și puterile acestor nume atât ale celor înalte și dintâi, cât și ale celor smerite pentru noi și de pe urmă", sau dacă „n-a învățat să vorbeasca înțelepciunea lui Dumnezeu cea ascunsă întru taină" - cu alte cuvinte, dacă „este încă prunc și se hrănește încă cu lapte".

Cert este că Sfinții Părinți știau prea bine că mulți umblau „pe toate căile să ajungă preoți", fără a împlini cerințele de mai sus și fără a fi ei înșiși curățiți sau vindecați de patimi. Multe din astfel de hirotonii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „nu se fac cu harul lui Dumnezeu, ci cu sârguința oamenilor". Este binecunoscută o zicere a Sfântului: „Dumnezeu nu-i hirotonește pe toți, dar lucrează prin toți".

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 80-81)