Pare a fi întrebarea care străbate lumea. O pune mai întâi dregătorul din Evanghelia acestei duminici. Așezat de Evanghelistul Luca în continuarea pildei cu vameșul și fariseul (Luca 18, 9-14). O pildă spusă către unii care se credeau drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți (Luca 18, 9). În vârtutea celor cuprinse în lecția vameș-fariseu, lecția aceasta, a dregătorului, pare parcă mai ușor de privit în adâncul ei de morală. Dregătorul întreabă ce are de făcut să moștenească viața veșnică. Nu e o întrebare retorică. Omul este preocupat. Domnul în schimb este foarte atent cu el, cu privirea sa către ceilalți care tare mult seamănă cu a fariseului către vameșul din pilda anterioară textului. În primul rând, Hristos refuză apelativul de „bun”. Și-i cere să fie atent pentru a nu da un nume al lui Dumnezeu unui om, căci doar ca Om Îl privește dregătorul. Pare un ton supărat în ceea ce-i spune El dregătorului, dar nu este doar atât. Dovadă că îi pomenește celelalte porunci importante mântuirii: „să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl și pe mama ta” (Luca 18, 20). Nu evită poruncile, ci îi descoperă ceea ce are de făcut el singur, ca om, pentru a se apropia de moștenirea Împărăției. Îi descoperă ce are de făcut pentru a împlini voia lui Dumnezeu în raport cu aproapele, omul de lângă ei. Dregătorul pare bucuros. A trecut cu brio la toate acestea din tinerețile lui. Și era fiesc. Altfel, nu ar fi fost dregător. Erau cu totul 613 porunci ce purtau numele de Țariag dintre care 248 pozitive (mișvot ase) și 365 negative (mițvot taase). Trei dintre ele au însă gradul de interdicție absolută și erau introduse în norma morală prin cuvintele: „iehareg ve’al lavoor” – „Mai bine să fie omorât decât să le încalce”. Despre aceste porunci – identificabile ca atare până astăzi – îi cere mărturie Hristos. Nu erau greu de înșirat în vorbe dar aș crede că dregătorul chiar le împlinea. Fără ele, repet, nu putea fi dregător. Hristos insistă. Îl face să vadă dincolo de îndeplinirea unei datorii. Răsplătită oarecum de dregătoria ce o poartă deja.  Nu despre poruncile acestea, pe viață și pe moarte, vrea El să vorbească dregătorului celui împlinitor de porunci. Ci despre legea iubirii aproapelui. Îi cere să vândă tot ce are și să împartă săracilor. Îi spune că va avea comoară în cer. Și apoi insistă: „Vino de urmează Mie!” (Luca 18, 22).

Știm că l-a întristat ideea de a vinde totul. Nici nouă nu ne-ar fi ușor. Nu ne este ușor la sărăcie, dar la bogăție... E împlinitor de lege dar nu trăitor al vieții din ea. Hristos simte. Nu-i îngăduie să nu vadă că nu dregătorul din el trebuie să se mântuiască, nu funcția pe care o ocupă îi va aduce mântuirea. E, pentru noi toți, lecția scoaterii din gândirea funcționărească a mântuirii. Ne cere să ieșim din idolatrizarea legii prin făptuirea ei fără noi, fără ca sufletul nostru să fie implicat în bucuria împlinirii. E nevoie de noi pentru mânuirea noastră. De noi, ca oameni, nu ca grile sociale și nici ca ființe care privesc de sus alte ființe. Văzând tristețea lui, Domnul ne spune: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăția lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24). Bogăția îl întristează pe dregător. Putem crede că, în fond, bogăția îi venea din utilizarea dregătoriei și a tot ce însemna aceasta. Și desprinderea de bogăție îl despărțea și de izvorul ei pe care dregătorul nu îl vedea nicidecum în Dumnezeu. 

Hristos, Dumnezeu-Omul ne apare rănit de reacția dregătorului celui foarte bogat. Pare că vede în el toată încăpățânarea firii umane investită în a avea mai degrabă decât  în a fi. Nu întâmplător folosește El imaginea aceasta a sărăcirii. Pune dinaintea dregătorului bogat o bogăție fără sfârșit – moștenirea vieții veșnice – propunându-i să renunțe la bogăția vieții imediate, perisabile. Arătându-i în fond valoarea a ceea ce primea lăsând deoparte valorile pe care își zidise cariera. E un soi de diferențiere între carieră și vocație. Unde cariera are în ea propriul efort iar vocația împlinirea unei chemări. Nu întâmplători îi și spune „vino de urmează Mie!”. Va fi unul din examenele la care vor avea de răspuns și Apostolii care, vă aduceți aminte, vor întreba și ei ce vor primi la schimb cu urmarea lui Hristos. 

Trebuie să recunoaștem că propunerea Mântuitorului nu era ușor de acceptat. Nici acum nu este. Să lași totul pentru o promisiune ține de credință nu de cultura de management și nici de agresivitatea de marketing a promisiunilor care curg din propunerea cotidiană a vieții. Hristos îi cere să treacă din cotidian în veșnicie pe seama unui efort suplimentar. Să renunțe la a fi bogat și dregător pentru a fi sărac și ucenic al Lui. Vă asigur că nu e vorba de bani, ci de atitudine. „Vinde tot ce ai și împarte la săraci” e mai degrabă un subiect de examen, o nădejde a lui Dumnezeu că omul a înțeles ce îi cere când cere veșnicia. Și nu e dispus să dea nimic la schimb. Poruncile împlinite îi puteau oferi un orizont moral deschis spre viața veșnică dar nu viața veșnică. Ideea că „mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât un bogat să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 18, 25) este în fond sinteza acestei întâlniri. Fie că vorbim de cămilă, fie de odgonul de la vreo corabie – ambele erau probabil sub ochii celor ce-L ascultau – Hristos spune de fapt că este imposibil să moștenești ceva dacă nu te dezmoștenești de cele ale lumii acesteia. Dacă nu își subțiezi trupescul, lipindu-l de cer. Dacă nu înțelegi una dintre cele mai frumoase ziceri ale Sfântului Ambrozie de Milano care, la vremea sa, ne scrie că moștenirea vieții veșnice este altfel decât celelalte moduri de a moșteni. În moștenirile omenești cu cât tatăl împarte moștenirea la mai mulți fii cu atât își micșorează dimensiune moștenirii. Sărăcind. Pe când Tatăl Ceresc cu cât împarte moștenirea Sa cu fiecare dintre noi o mărește, trece de marginile pământului și timpului spre cer și veșnicie. Este tot mai bogat. Dar pentru a te umple de o moștenire ca acesta e nevoie să renunți la o moștenire care te face doar bogat. Nu și veșnic. 

Uimirii firești a Apostolilor și ascultătorilor Săi – „Și cine poate să se mântuiască?” (Luca 18, 26) – Domnul răspunde cu firescul discret al iubirii Sale: „Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, cuvântul decisiv al mântuirii noastre nu vine din meritele lucrării noastre ci din dragostea Lui care nu poate să fie cu noi dacă noi lipsim din efortul mântuirii. Remarcabilă punere la punct pentru toți „agitații” care chiar cred că efortul lor este mai important decât Iubirea lui Dumnezeu ca și pentru cei care privesc de sus pe alții doar pentru că ei se cred deja în împărăție în ciuda faptului că încă se târâie în Valea Plângerii. Viața noastră are sens doar atunci când ne sărăcim de ea ca să ne îmbogățim cu Hristos. Am aflat-o de săptămâna ce a trecut (Luca 12, 16-21) când lipsa înțelegerii a ceea ce numim de atunci taina îmbogățirii în Dumnezeu, ne-a dovedit a fi pe fiecare dintre noi asemeni bogatului căruia, rodindu-i țarina, doar lărgirea hambarelor și bucuriile imediate le-a socotit drept chei ale Împărăției. Dacă vrem mai mult, trebuie să ne îngăduim lăsarea puținului ce ne pare mult deoparte. Și să-l dăm hrană celor săraci, celor lipsiți în nevoile imediate: odihnă, sete, foame. Cred că Mântuitorul ne îndeamnă ca, privind spre aproapele, să-L vedem cum face din dragoste pentru noi loc sufletului nostru în Împărăție. Fratele nostru, viața noastră. Și Dumnezeu care nu are a ne pierde pe niciunul!