Aproape 150 de ani a fost Petka a Bulgarilor, iar apoi aproape încă pe atât, a sârbilor.  Și a rămas astfel, chiar dacă vitregiile istoriei au făcut ca Moaștele ei să fie mutată. Acum este Sfânta Parascheva a tuturor ortodocșilor. Specificul evlaviei sârbești pentru Sfânta Vineri, așa cum mai e numită în popor, sunt interesante de cunoscut.

Popasul Sfintei Parascheva în Serbia

Din scrierile Patriarhului Eftimie al Târnovei, Mitropolitului Matei al Mirelor, Mitropolitului Dosoftei al Moldovei și altele asemenea se știe despre viața pământească a Sfintei Parascheva și cinstirea ei în rândul popoarelor din sud-estul Europei. Țarul Ioan Asen al Bulgarilor a mutat aceste prețioase odoare din biserica Sfinților Apostoli de la Kallikrateia la curtea sa domnească din Tărnovo în anul 1238, cu concursul latinilor care la acea vreme ocupaseră Constantinopolul și împrejurimile. A fost suficientă vreme ca Sfânta Parascheva să fie „adoptată” de credincioșii bulgari și să fie numită de ei, până astăzi, Sveta Petka Tărnovska. Curând însă vitregiile vremurilor au făcut ca drumul Cuvioasei să continue spre apus, așa încât după căderea Bulgariei sub turci, în 1393, Sfintele Moaște au ajuns la Vidin pentru scurtă vreme, pe când domnea ca țar fiul Sfintei Teofana Basarab, Ivan Strațimir (1356–1396). Însă nici aici nu au rămas multă vreme, căci valul cotropitorilor s-a prăvălit și aici. Aceste vremuri tulburi sunt istorisite de cronicarul Grigore Țamblac, viitor Mitropolit al Kievului, se pare martor al evenimentelor, în lucrarea sa Povestire despre mutarea moaștelor Sfintei Petka Tărnovska la Vidin și Belgrad[1]. Baiazid a pus capăt ultimei rămășițe a statului bulgar și, printre prăzile de război, a trimis moaștele Sfintei Parascheva la Brusa, unde își avea capitala. La scurtă vreme însă a primit vizita soacrei sale, cneaghina văduvă Milița, soția defunctului prinț Lazar Hrebeljanović căzut în lupta de la Câmpia Mierlei (Kossovopolje, 1389) și regenta Serbiei, acum vasală turcilor. Milița era însoțită de cei doi tineri fii ai săi, Ștefan și Valko, căutând clemență de la acuzațiile de colaborare cu dușmanii unguri, de curând învinși la Vidin. Curajoasa domniță a cerut, ca dovadă a bunăvoinței sultanului, cinstitele Odoare ale Sfintei Parascheva. Iar acesta, mirat de neobișnuita cerere, le-a dăruit sârbilor Sfintele Moaște care au fost astfel așezate  în mănăstirea Županjevac. Ajungând fiul ei Ștefan la vârsta maturității, în jurul anului 1400 Milița i-a lăsat povara domniei și s-a călugărit, primind numele Evghenia în mănăstirea Ljubostinja ridicată în tinerețe de ea și soțul ei, luând acolo Moaștele Cuvioasei. În cele din urmă, în 1417, după moartea cneaghinei-monahii, Sfintele Moaște au fost transferate la Belgrad, în biserica Maicii Domnului „Ružica” din fortăreața numită azi Kalemegdan, rămânând aici puțin peste o sută de ani. 

La vremea primirii moaștelor Sfintei Parascheva de către sârbi, Grigorie Țamblac scria de marea binecuvântare venită peste sârbi o dată cu sfințitului dar, datorită căruia Serbia se află în pace și libertate, în contrast cu toate popoarele învecinate, trăind fără griji de pericolul turcesc, sporind în evlavie și în virtuți, având nenumărate mănăstiri cu mulți călugări și episcopi viețuind în rugăciune, ca modele de zel pentru Hristos. „Gloria Bulgariei s-a mutat în Serbia”, concluziona el. Însă nu pentru multă vreme. Când în 1521 sultanul Soliman Magnificul a cucerit Belgradul, cinstitele Relicve au căzut iarăși pradă, fiind luate da trupele otomane la Constantinopol. Aici, Soliman l-a obligat pe Patriarhul Teolipt (1513-1522) să le răscumpere pe 12.000 de ducați, amenințând că altfel le va arunca în mare[2]. Pentru următorii 120 de ani Sfânta Parascheva a zăbovit în diferite biserici, temporare catedrale ale prigonitei Patriarhii Ecumenice pentru ca apoi, la cererea și cheltuiala domnului moldovean Vasile Lupu, care a plătit datoriile imense ale Patriarhiei, în 1641 cinstitele Moaștele să ajungă la Iași, unde se află și astăzi.

Cinstirea Sfintei Parascheva de către ortodocșii sârbi

În Biserica Ortodoxă Sârbă, care urmează calendarul iulian, sărbătoarea Sfintei Parascheva, cunoscută și ca Petkovdan, adică tocmai „Ziua (Sfintei) Petka” este la 27 octombrie (corespunzând zilei de 14 octombrie din calendarul nostru). O a doua prăznuire are loc pe 8 august, data sosirii Sfintelor sale Moaște în Serbia, care coincide și cu sărbătoarea Sfintei Mucenițe Paraschevi din Roma (sau „Parascheva cea veche”, corespunzând în calendarul nostru zilei de 16 iulie). Cinstirea sa deosebită se remarcă prin existența în Serbia a unui număr însemnat de izvoare vindecătoare dedicate Cuvioasei, unul dintre ele fiind situat în cetatea Kalemegdan din Belgrad, la subsolul bisericii care a găzduit Sfintele ei Moaște vreme de mai bine de o sută de ani (dărâmată de turci la vremea cuceririi cetății, iar după restaurarea statului sârb, reconstruită). Tot acolo, într-o capelă dedicată Sfintei Parascheva, se păstrează până astăzi o părticică aflată la mare cinste printre credincioșii sârbi, anume două degete ale Sfintei.  Pe întinsul întregii Serbii, precum și în Muntenegru și în celelalte țări ex-iugoslave unde se găsesc comunități ortodoxe sârbești, există numeroase biserici închinate Sfintei Petka, iar icoana acesteia se află la loc foarte vizibil în majoritatea lăcașurilor de cult, cu precădere în cele mănăstirești. Locuitorii văilor Lužnica și Nišava, situate în preajma graniței sud-estice cu Bulgaria, au o mare evlavie la Sfânta Parascheva, aceasta fiind prima mare sărbătoare de toamnă, iar în Eparhia Šumadija, aproximativ 3.500 de familii își sărbătoresc „Slava” de Sfânta Parascheva, care ocupă în Biserica Sârbă un loc de frunte în ceea ce privește „Slavele”, care sunt  sărbătorile cu cea mai mare ținere în rândul poporului. Chipul Cuvioasei se află și pe stema orașului Lapovo, situat în aceeași regiune.

„Slava” – hramul familiei în tradiția ortodoxă sârbească

Specific Ortodoxiei sârbești este o sărbătoare proprie fiecărei familii, numită „Slava”, corespondentul a ceea ce reprezintă la noi, la români, hramul unei biserici. După praznicele Paștilor și Crăciunului, Slava este în cadrul unei familii (dar și adesea în cadrul unei societăți, frății, asociații, chiar și în ceea ce privește patronajul satelor sau orașelor) a treia mare sărbătoare anuală. Importanța acestui obicei se vede și în aceea că „Slava” a fost inclusă și în Registrul Național al Patrimoniului Cultural Imaterial al Serbiei, ba chiar mai mult, în lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Aceste hramuri familiale sunt asociate mai rar cu praznicele împărătești și mai adesea cu sărbătorilor unor sfinți, precum: Nicolae, Arhanghelul Mihail, Gheorghe, Ioan Botezătorul, Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sava al sârbilor. 

Originea obiceiului Slavei este neclară. Există opinii potrivit cărora acesta ar fi precreștin, iar sfinții patroni ar fi înlocuit vechile zeități protectoare, în timp ce alții afirmă că Slava a apărut o dată cu creștinarea (în masă) a slavilor. Cu siguranță însă tradiția se află în strânsă legătură cu importanța deosebită dată strămoșilor și a familiei în mentalitatea sârbească. Dacă mai este nevoie de un argument cu privire la rolul central al acestei tradiții în viața vecinilor noștri de peste Dunăre, atunci e de adăugat că cea mai veche mențiune istorică a sărbătoririi Slavei datează din 1018. Datorită transmiterii continue de la strămoși la descendenți, Slava poate fi un instrument de a identifica între sârbi relațiile și legăturile de rudenie. S-a întâmplat, de-a lungul istoriei, din diverse motive și împrejurări, ca unele familii să își schimbe numele, dar nu și Slava.

Ritualul Slavei constă într-o jertfă nesângeroasă de pâine, vin și cereale (simboluri ale Sfintei Împărtășanii, precum și ale bunăstării). În casa familiei, în ziua Slavei se aprinde o lumânare, se rostește de către cei prezenți rugăciunea „Tatăl nostru” iar apoi, în timpul cântării troparului sau altui imn închinat sfântului protector, membrii familiei leagănă și concomitent rotesc împreună un colac însemnat cu pecetea IS HS NI KA, obiceiul fiind oarecum asemănător legănării colivei la parastasul nostru românesc. La sfârșit, peste colac se toarnă vin și apoi acesta este tăiat în patru bucăți. Adesea colacul este frumos împodobit cu busuioc, sau cu decorațiuni din aluat ce reflectă dorința de bunăstare în casă: păsări (sănătate și fericire), ciorchini (belșug în vii), butoaie (abundență), coroane etc. 

Dacă nu se află de față nici un preot, tăierea rituală a colacului este efectuată de gazdă împreună cu cel mai în vârstă sau cel mai important oaspete. Apoi întreaga familie bea ceremonial din vinul pregătit pentru această sărbătoare, se mănâncă „koljiva”, desigur o prăjitură din grâu sau alte cereale asemănătoare colivei de la parastasele noastre tradiționale, iar gazda și oaspeții rostesc în timpul desfășurării extrem de bogatei mese toasturi, urări de sănătate și bunăstare familiei și invitaților. Masa îmbelșugată a Slavei conține, în funcție de perioada în care are loc sărbătoarea, carne sau pește, în contrast cu jertfa rituală de la început. Adesea însă colacul de Slavă este dus de familie la biserică, iar ritualul menționat mai sus e săvârșit de către preot, urmând ca apoi slujitorul altarului să se alăture familiei la casa acesteia, pentru prăznuire, adesea săvârșind acolo și slujba sfințirii apei și eventual pomenirea celor adormiți. Sărbătorirea Slavei într-o casă nouă poate fi înțeleasă ca dezvoltarea independentă a unei familii.

Deși specifică sârbilor, Slava este omniprezentă și la muntenegreni, pe care doar istoria și nu cultura, nicidecum limba ori credința i-a separat de-a lungul veacurilor de frații din țara învecinată. Slava mai e întâlnită și la multe familii macedonene, însă tradiția unui sfânt ocrotitor al familiei se poate întâlni și uneori în România, în special în Moldova. Obiceiul mai e întâlnit și la sârbii din celelalte țări ex-iugoslave, ba chiar și printre albanezii catolici din nordul Albaniei și chiar printre musulmanii bosniaci și gorani, văzuți adesea drept sârbi care și-au schimbat religia, în decursul istoriei, însă au păstrat această rămășiță a vechii lor credințe. 

Slava Sfintei Parascheva la sârbi și muntenegreni

Revenind la prăznuirea Sfintei Parascheva, aminteam mai sus că regiunea Šumadija, situată în centrul Serbiei, la mijlocul distanței dintre mănăstirea Ljubostinja și Belgrad, locurile unde a poposit în Evul Mediu Sfânta Parascheva, mii de familii își sărbătoresc Slava la sărbătoarea Cuvioasei. Și în Muntenegru, una dintre cele mai vechi familii, numită Bjelopavlići, atestată documentar prima dată în 1411, își sărbătorește Slava de Sfânta Parascheva. Marea familie, constituind unul dintre cele șapte triburi muntenegrene „din deal” („Brđani”), e posibil să fi adus cu sine cultul Cuvioasei în aceste ținuturi muntoase, căci strămoșul lor legendar, Bijeli Pavle (Pavel cel Alb) provenea din regiunea Metohija (partea vestică a provinciei Kosovo de azi), leagănul Serbiei și al Patriarhiei din Peć. Urmașii lui Pavel cel Alb s-au împământenint în valea râului Zeta care leagă cele mai mari orașe muntenegrene, Podgorica și Nikšić, o zonă ce constituie a doua „vatră” acestui mic principat. Alături de celelate triburi de munte, ei au ținut piept de-a lungul secolelor invaziei otomane, care nu s-a putut înrădăcina nicicum în aceste ținuturi muntoase. Pe pământurile lor se află binecunoscuta mănăstire Ostrog, un bastion al Ortodoxiei în Balcani. Faptul că această importantă familie muntenegreană se află sub patronajul unei sfinte care a patronat Serbia în epoca medievală arată puternica legătură dintre vechiul țarat sârbesc și principatul muntenegrean de Zeta care, chiar și după pierderea independenței totale față de turci, a existat ca entitate națională în cadrul administrației otomane. Puterea locala a rămas aici tot timpul în mâinile băștinașilor de limbă slavă și credință ortodoxă. Slava Cuvioasei Parascheva și Slavele celorlalți sfinți venerați de sârbi i-au ținut pe aceștia în tradiția strămoșilor de-a lungul a numeroase generații chiar și în timpul celei mai grele stăpâniri străine, până la recâștigarea independenței și până astăzi. Și întocmai cum noi o numim pe Cuvioasa Parascheva „de la Iași”, ei la rându-le o numesc „Belgradska” sau „Srpska”.