Ca să pătrundem în atmosfera acelor zbuciumate vremuri, cade-se a aminti în treacăt despre mișcarea studențească a tinerilor bucovineni Arboroasa. Inițiatorul acestei societăți a fost unul din colegii de liceu de la Cernăuți ai lui Eminescu, T.V. Stefanelli, cel care urma să devină un redutabil om politic, implicându-se activ în procesul de reunificare a Bucovinei cu România Mare, în 1918.

La 22 decembrie 1875, întors de la Viena, unde studiase Dreptul și își susținuse un strălucit doctorat, Stefanelli a pus bazele Societății Arboroasa, după numele vechi al Bucovinei, purtat înainte de anexarea ei la Imperiul Habsburgic. Scopul era atât redeșteptarea simțirii patriotice a studenților, cât şi dezvoltarea vieţii spirituale, literare, precum și social-filantropice a acestora. Poetul Vasile Alecsandri a încropit un fel de deviză a Arboroasei: Uniți să fim în cugete, uniți în Dumnezeu. Mulți studenți dornici de a înviora simțământul românesc din înstrăinata Bucovină s-au alăturat inițiatorului, trecându-se imediat la fapte concrete, dinamice: organizarea de reuniuni pe teme literare și istorice, de serate muzicale. Au înfiinţat o frumoasă bibliotecă, dotată cu sală de lectură pentru cei ce nu voiau să uite că sunt români. Ba în plus, la întruniri, inimoșii arboroseni purtau o banderolă în culorile steagului românesc. Cu așa emblemă și înflăcărat deziderat, Arboroasa și-a găsit repede aderenți: din cei 53 de studenți români ai Universității din Cernăuți s-au alăturat recent înființatei mișcări studențești vreo 44. Între ei se afla și Porumbescu Ciprian, cursant la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Datorită patosului cu care Ciprian susținea activitățile societății, la scurt timp s-a văzut ales președinte. Din această postură, a intensificat mișcarea pro-românească. Bunăoară, la începutul lui octombrie 1877, arborosenii au trimis o telegramă de condoleanțe edililor ieșeni, cu prilejul împlinirii unui secol de la mișeleasca ucidere de către turci a domnitorului martir Grigorie Ghica III. Vodă Ghica se opusese vehement acțiunii habsburgilor – aflaţi în înțelegere secretă cu otomanii, în 1775 – de a anexa nordul Moldovei, numit ulterior Bucovina. Exact în aceeași zi, în piața centrală din Cernăuți au avut loc ample manifestări prilejuite de „inaugurarea” unei statui ce preamărea puterea habsburgică. Deși au fost invitați să participe, studenții români au ignorat „bucuria” momentului. La scurt timp, „neastâmpărații” juni au recidivat: au încropit o scrisoare de felicitare trimisă la București, manifestându-şi bucuria pentru căderea Plevnei, în războiul dintre ruși și turci; bătălia, câștigată cu ajutorul substanțial al românilor, a contribuit decisiv la obţinerea independenței României de sub dominaţia otomanilor.

Autoritățile imperiale au catalogat cele două scrisori drept acte de trădare la adresa statului, reacționând dur, prin desființarea Arboroasei și prin arestarea comitetului de conducere alcătuit din Zaharia Voronca, Constantin Morariu, Orest Popescu și Eugen Siretean. Pe Porumbescu l-au arestat cu trei zile mai târziu, la Stupca. Jandarmul, intrat în casă, a rostit: „În numele legii, sunteți arestat și trebuie să mergeți cu mine imediat la Cernăuți”. Părintele Iraclie și sora compozitorului, Mărioara, asistau înmărmuriți şi îndureraţi la urcarea lui Ciprian în trăsura jandarmului, după ce tânărul îi îmbrățișase scurt. După îndelungate stăruințe, i se îngădui să-și ia cu sine doar vioara și o gramatică a limbii franceze. Drumul a fost lung și anevoios. Ploua rece, mărunt, iar apa i-a pătruns prin haine, încât junele bucovinean a ajuns în temnița din Cernăuți aproape înghețat. Cu toate că boierul stupcan Dimitrie Popovici se arătase dispus să garanteze cu întreaga sa avere eliberarea condiționată, până la proces, a proaspătului absolvent de Teologie, cererea i s-a respins, urmând ca Ciprian să îndure temniță politică timp de trei luni. Condițiile grele, umezeala, frigul și mâncarea proastă au transformat celula într-un blestemat mormânt. Porumbescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care i-a adus un neașteptat și dramatic sfârșit după doar cinci ani. Coleg de suferință, părintele Constantin Morariu a consemnat ulterior: „Ciprian și camarazii săi erau închiși în temniță, despărțiți unul de altul, fiecare într-o celulă întunecoasă, îngustă, plină de toate gângăniile sugătoare de sânge omenesc și împreună cu doi sau trei criminali. El, bietul, cu firea sa gingașe, se îmbolnăvi greu din pricina acelei ticăloasei închisori”. Din când în când, Ciprian își alina durerea lui și a colegilor de suferinţă cu mlădiosul arcuș al viorii, smulgând din ochii lor amare lacrimi.

Întemnițarea cârmuirii Arboroasei a stârnit un val de proteste în toată societatea românească. Însuși Eminescu, de la București, protesta ferm, prin numeroase articole, față de abuzul autorităților imperiale, arătându-și solidaritatea cu înflăcărații patrioți arestați. După 11 săptămâni de detenție, la 1 februarie 1878, a avut loc procesul tinerilor arboroseni. Însemnările vremii spun că mulțime de popor s-a adunat în fața palatului mitropolitan, acolo unde autoritățile au hotărât întrunirea completului de judecată. Procurorul Meyhhoffer a formulat capetele de acuzare: înaltă trădare și tulburare a liniștii publice. Trei avocați, Josef Roth, Jacob Atlas și Alexandru Tabora, s-au oferit a apăra grupul Arboroasa în mod onorific. Au urmat discuții tensionate; tinerii au fost interogați, iar răspunsurile lor, pline de curaj și decență, precum și pledoaria finală a avocatului Roth i-au determinat pe judecători să anunțe verdictul final: achitarea. Sala a izbucnit în ovații, intonând apoi Deșteaptă-te Române! După un an de aparentă liniște petrecută la Stupca, Porumbescu nu a renunțat la idealul sfânt al unității. Cum Arboroasa nu mai exista, s-a alăturat grupului de inițiativă pentru înființarea Societății Academice Junimea, care a preluat și continuat obiectivele Arboroasei, precum și emoționanta ei deviză: Uniți să fim în cugete, uniți în Dumnezeu.