Zilele trecute, alături de câțiva ascoriști, am fugit undeva prin Munții Apuseni să vedem ce mai fac bătrânii țării. Am ajuns în bordeiele multor oameni cu chipuri luminoase. Se lăsase întunericul după o zi cu ceață și cu soare, iar noi eram destul de istoviți. Părintele din sat m-a întrebat: Nu vreți să mai mergem la o casă? Primul meu gând rostit cu voce tare a fost: nu, părinte Claudiu. Totuși, l-am întrebat unde e casa, cât durează drumul până acolo și înapoi. Aproximativ o oră. Cineva din grup a insistat să mergem. Și, până la urmă, am cedat și ne-am dus. Am ajuns într-un alt cătun, de parcă nu am străbătut destule pe parcursul zilei, și din marea beznă am zărit o căsuță veche cu o lumină palidă ce pâlpâia în ea. Aici locuiește Iosif, nepotul pustnicului Arsenie Praja, îmi spune părintele. Am început să colindăm și un chip ca dintr-o icoană a apărut în fereastră.

Am dat buzna în casă și prima întrebare a lui Iosif a fost: Cu ce să vă omenesc? Cu nimic, frate Iosif. Am venit doar să vă colindăm. Am în preajmă un pârâu cu apă bună, am o grădină scumpă în care se fac de toate și mai am ceva, o carte veche de rugăciuni pe care nu aș da-o nici pentru lumea toată. Așezată la loc de cinste pe masă, învelită într-o pânză curată de in, aveai impresia că te afli lângă o comoară aurită, că atingi o Evanghelie prețioasă. Am luat în mâini cartea cu foi îngălbenite și rupte pe la colțuri. Era din 1958, tipărită în vremea mitropolitului Nicolae Colan. În timp ce răsfoiam paginile cărții, bătrânul frumos mă avertizează să umblu ușor pentru că se rupe. E scumpă de la Dumnezeu. E o bunătate. Altceva nu am. Stau ca cucu, aștept să treacă ceasul să mă duc de pe lumea asta. Am trăit destul. Mai stați un pic, stați pe scaune, zise bătrânul. Dormiți aici, eu mă pot odihni afară. Nu am o altă cameră. Vă las în așternutul meu.

Eram năucit de modestia acestui om, care îi înfrumuseța chipul. Bătrânul și-a continuat psalmul vieții: Dumnezeu mi-a dat prea mult. Soția mea a murit de câțiva ani și am rămas singur, dar căsuța asta am făcut-o cu ea. Oamenii care au zidit această casă au fost tare buni și, la gata lucrului, au plecat de aici cântând de bucurie. Am avut pruni și făceam 10 ferii de țuică, dar după moartea soției s-au uscat și în acea iarnă m-am încălzit cu lemnele din pruni. Părintele Claudiu îmi șoptește la ureche: chiar și acum, Iosif, când vine la biserică, pe pomelnicul lui o trece pe soția lui la vii, nu la morți.

Mă încearcă o întrebare stupidă. Dar ce mâncați aici, frate Iosif? Zilele astea am mâncat arpacaș și morcovi. Vreți și voi? Am mulți morcovi. Îs mărunței, dar cruzi. Odată faci cu ei o zamă de post și cu ulei. Am de toate, nu știu cum să-I mulțumesc lui Dumnezeu. Departe de casă nu mă mai pot duce, că mă îmbăt de cap. Am avut boi și semănam cu mâna. Acum nu mai am nici boi, nu mai sunt nici holde, iar ciocârliile nu mai cântă, pentru că nu mai au ce mânca. Era așa de frig înainte că ne înghețau genunchii, acum nu mai ninge, s-au amestecat vremurile, nu mai cunoști vara de iarnă. Acum nu mai am mare lucru, îs bătrân, doctorul mi-a spus că am 90 de ani. Acum nici numele nu mi-l mai pot scrie, pentru că îmi tremură mâinile. Nu știu să socotesc, am doar două clase, dar citesc, și citesc bine.

Ne-am despărțit cu greu de Iosif, care nu avea mai nimic, dar era așa de mulțumitor. El nu voia să mai plecăm, deoarece timpul pentru el era deja veșnicia. Căldura iubirii lui Dumnezeu l-a schimbat, fața lui era plină de căldură, plină de bucurie, trupul lui se încălzea, frica și sfiala se depărtau de la el și parcă își ieșea din sine... Moartea înfricoșătoare devenea pentru el adevărata împlinire. (Arhid. Răzvan BRUDIU, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia)