Colind la vindecarea de avuții („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 8-a)
Să ne amintim mereu că, atunci când vom pleca din această lume, nu vom lua cu noi nici zidurile caselor noastre, nici conturile bancare, nici hainele, nici hambarele pline. Singurele avuții care vor trece cu noi dincolo de pragul morții și care ne vor vorbi de bine înaintea Dreptului Judecător sunt milosteniile făcute în taină, rugăciunile rostite cu lacrimi, iertările dăruite din inimă și iubirea pe care am revărsat-o asupra semenilor noștri.
Seara aceasta de Vecernie ne așază într-un ceas de adâncă și binecuvântată cumpănă duhovnicească. Pe de o parte, ne aflăm în urcușul sfânt al Postului Nașterii Domnului, perioadă în care Biserica ne cheamă să ne pregătim sufletele pentru a-L primi pe Cel ce, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, născându-Se într-o peșteră rece și străină. Pe de altă parte, slujba din această seară urmează Duminicii a XXVI-a după Rusalii, duminică în care Sfânta Evanghelie ne-a pus înainte una dintre cele mai cutremurătoare pilde ale Mântuitorului Hristos: pilda bogatului căruia i-a rodit țarina.
Să ascultăm cu luare-aminte acest cuvânt al Evangheliei, pentru că el nu este o simplă povestire despre un om care a trăit cândva demult, ci este o oglindă pusă înaintea fiecăruia dintre noi. Zice Domnul că unui om bogat i-a rodit din belșug țarina. Observați că Evanghelia nu spune că acest om și-a dobândit averea prin nedreptate, prin furt sau prin înșelăciune. Pământul lui a rodit din belșug, ceea ce înseamnă că însăși binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât peste ogorul și peste munca lui. Și totuși, tocmai din această binecuvântare se naște boala lui sufletească.
În loc să privească spre cer și să mulțumească Dătătorului a tot binele, bogatul privește doar în sine și în pământ. El începe un monolog al singurătății și al egoismului, repetând obsesiv cuvintele „eu” și „al meu”: „Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”.
Priviți, dar, cât de adâncă este orbirea acestui om! În toată frământarea lui, el nu pomenește nici măcar o dată numele lui Dumnezeu și nu rostește niciun cuvânt despre vreun semen de-al său. Nu întreabă dacă vreun vecin suferă de foame, nu se gândește la văduvele sau la orfanii din cetatea sa, nu își aduce aminte că ploaia și soarele care au făcut să rodească țarina au venit din mila Creatorului. În mintea lui, tot universul s-a micșorat până la dimensiunea propriilor hambare și a propriului stomac. Aici vedem adevărata anatomie a patimii iubirii de avuții. Bogatul nu este mustrat de Dumnezeu pentru că avea hambare pline, ci pentru că avea sufletul gol. El a confundat pâinea trupului cu hrana sufletului, crezând că un suflet nemuritor, zidit după chipul lui Dumnezeu, se poate hrăni și odihni cu grâu, cu vin și cu arginți.
Mai mult decât atât, el a crezut că este stăpân absolut peste viața și peste anii săi, uitând că și pământul, și rodul, și suflarea din pieptul lui sunt daruri împrumutate de la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă, arată cu mare limpezime nebunia acestui calcul omenesc: bogatul își făcea socoteli pentru mulți ani, dar nu avea siguranța nici măcar pentru o singură oră. De aceea, glasul dreptății dumnezeiești cade ca un trăsnet peste planurile lui: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”. Ce întrebare răscolitoare! „Ale cui vor fi?” Nici măcar nu mai sunt ale tale, pentru că nici cât erai în viață nu au fost cu adevărat ale tale, ci ai fost doar un administrator necredincios care a îngropat talantul milosteniei în zidurile reci ale hambarelor sale.
Și acum să ne întrebăm, cu simplitatea gândului de seară, ce legătură tainică are această Evanghelie despre vindecarea de avuții cu Postul Crăciunului și cu colindul strămoșesc. Răspunsul este limpede și plin de lumină: colindul este doctorie împotriva lăcomiei și a împietririi inimii. Biserica nu a rânduit întâmplător ca această Evanghelie să se citească tocmai în Postul Nașterii Domnului, când lumea începe să se pregătească de sărbători.
Gândiți-vă la ce se întâmplă în lumea noastră atunci când se apropie luna decembrie. Adesea, pregătirea pentru Crăciun devine exact oglinda bogatului din Evanghelie. Oamenii aleargă dintr-un magazin în altul, își umplu cămările, frigiderele și mesele până la refuz, își fac planuri pentru petreceri și își spun în sinea lor exact cuvintele bogatului: „Suflete, ai multe bunătăți strânse, mănâncă, bea și te veselește”. În această goană după lucruri, după cadouri scumpe și după confort, omul riscă să își zidească hambare tot mai mari în jurul inimii sale, încât Pruncul Hristos să nu mai aibă pe unde să intre. Când inima este plină de grija avuțiilor, nu mai rămâne niciun loc liber pentru Dumnezeu.
Tocmai atunci, la poarta și la fereastra acestui om copleșit de grija avuțiilor, vine să bată colindătorul. În tradiția poporului nostru creștin, colindul nu a fost niciodată un simplu spectacol muzical sau o cerșetorie mascată, ci o vizită tainică a lui Dumnezeu Însuși la ușa casei tale. Colindătorii străvechi cântau cu smerenie o rugăciune tulburătoare, cerând Cerului să coboare pe pământ: „Coboară, Doamne, într-o zi, / Să vezi cum sunt oamenii, / Să vezi cui meriți să-i dai / Un loc lângă Tine-n Rai”. Iar colindul continuă cu o judecată blândă, dar dreaptă, care parcă tâlcuiește pe înțelesul tuturor Evanghelia Duminicii a XXVI-a după Rusalii: „La masa săracului / Îți face loc să te pui, / Doar o pâine dacă are / O împarte-n părți egale. / Bogatul cu masa plină / Nu te invită la cină, / Te gonește de la poartă / Că nu-i place să împartă”.
Să privim împreună câtă înțelepciune duhovnicească a așezat Dumnezeu în sufletul acestui neam pe când era cuminte! Colindul vine ca o cântare de vindecare a avuțiilor. El te scoate din izolarea egoistă a bogatului care vorbea doar cu sine însuși și te pune față în față cu aproapele tău. Colindătorul nu îți cere o avere, ci îți cere să deschizi poarta, să deschizi ușa și, mai presus de toate, să deschizi pumnul strâns al lăcomiei. Colacul, nuca, mărul sau banul dăruit colindătorului nu sunt simple obiceiuri folclorice, ci sunt semnele liturgice prin care tu recunoști că tot ce ai în casă este darul lui Dumnezeu și că adevărata bucurie a unui bun nu stă în a-l strânge pentru tine, ci în a-l împărți cu celălalt. În momentul în care rupi o bucată din pâinea ta și o dai celui ce îți cântă la fereastră, tu spargi zidul hambarelor egoismului și transformi masa ta într-un altar al dragostei frățești.
În alte colinde vechi ale noastre se cântă despre „Cerul și-a deschis Soborul” sau despre Maica Domnului care umblă în noaptea Sfântă din casă în casă, bătând la porțile bogatului Crăciun. Bogatul din colind, ca și bogatul din Evanghelia de mâine, își păzește curtea, câinii și hambarele și o alungă pe Preacurata Fecioară, trimițând-o la grajdul vitelor. Astfel, el pierde cea mai mare comoară din univers: Îl pierde pe Însuși Fiul lui Dumnezeu, care Se naște în sărăcia smerită a peșterii, lăsându-l pe bogat să rămână singur și rece în mijlocul averilor sale, până când lumina Nașterii îi înmoaie și lui inima împietrită și îl aduce la pocăință. Sfinții Părinți ai Bisericii ne-au lăsat cuvinte de o forță uimitoare despre această vindecare de patima avuțiilor. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind tocmai la această pildă a bogatului, striga cu durere părintească: „Pâinea pe care o ții tu închisă în cămară este a celui flămând; haina pe care o ții încuiată în ladă este a celui gol; încălțămintea care mucegăiește la tine este a celui desculț; banul pe care îl ții îngropat este al celui sărac. De atâtea nedreptăți te faci vinovat, câtor oameni le-ai putea da și nu le dai”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că iubirea de arginți este rădăcina tuturor relelor pentru că îl face pe om să își mute nădejdea de la Dumnezeul cel viu la materia neînsuflețită, transformând avuția într-un idol mut care cere ca jertfă însăși mântuirea sufletului nostru.
Postul Crăciunului, precum și această Evanghelia pe care am ascultat-o la Sfânta Liturghie ne cheamă la o adevărată vindecare de robia avuțiilor. Nu ne cere Dumnezeu să ne aruncăm munca sau să disprețuim darurile pe care ni le-a dat pentru întreținerea cinstită a familiei noastre. Biserica nu osândește bogăția în sine, căci și Avraam, și Iov, și Dreptul Iosif din Arimateea au fost oameni înstăriți, dar au fost oameni liberi, care nu s-au lăsat robiți de averea lor, ci au făcut din ea scară către cer. Ceea ce osândește Hristos este alipirea bolnăvicioasă a inimii de bogăție, lăcomia care nu se satură niciodată și uitarea de Dumnezeu și de aproapele.
Dacă vrem să ne vindecăm de boala bogatului din Evanghelie, haideți ca în aceste săptămâni de post, până la Nașterea Domnului, să învățăm să transformăm hambarele noastre pământești în vistierii cerești. Cum putem face aceasta în chip concret, chiar începând din această seară? În primul rând, prin mulțumire și recunoștință. De fiecare dată când ne așezăm la masă sau când ne bucurăm de roadele muncii noastre, să nu spunem „roadele mele și bunătățile mele”, ci să spunem cu smerenie: „Mulțumesc Ție, Doamne, că din mila Ta ne-ai hrănit și ne-ai binecuvântat”.
În al doilea rând, să ne vindecăm prin postul cel adevărat, care nu înseamnă doar schimbarea felurilor de mâncare, ci înfrânarea de la lăcomie și de la risipă. Ceea ce economisim renunțând la o mâncare scumpă sau la un lucru de prisos să punem deoparte pentru cei care nu au nici strictul necesar. Iar în al treilea rând, să ne facem noi înșine colindători ai lui Hristos la ușa unui bătrân singur, a unei familii cu mulți copii, a unui bolnav țintuit la pat sau a unui orfan. Să nu așteptăm să ne bată săracul la poartă, ci să mergem noi cu darul iubirii noastre acolo unde este lipsă, frig și lacrimă. Atunci când mâna noastră mângâie un om necăjit, însăși mâna Pruncului Iisus primește darul nostru, căci El ne-a încredințat: „Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut”.
Să ne amintim mereu că, atunci când vom pleca din această lume, nu vom lua cu noi nici zidurile caselor noastre, nici conturile bancare, nici hainele, nici hambarele pline. Singurele avuții care vor trece cu noi dincolo de pragul morții și care ne vor vorbi de bine înaintea Dreptului Judecător sunt milosteniile făcute în taină, rugăciunile rostite cu lacrimi, iertările dăruite din inimă și iubirea pe care am revărsat-o asupra semenilor noștri. Aceasta înseamnă să ne îmbogățim în Dumnezeu, singura bogăție care nu ruginește, pe care moliile nu o strică și pe care furii nu o pot fura.
Vă îndemn, așadar, să ieșim din această slujbă de Vecernie cu inima ușoară, dezlegată de grija cea lumească a strângerii de averi. Să lăsăm ca glasul colindelor curate să ne vindece sufletele de zgârcenie și de singurătate, pregătindu-ne inima ca pe o peșteră caldă, curată și primitoare. Iar când Pruncul Iisus va veni în noaptea Sfântă a Crăciunului să bată la ușa sufletului nostru, să nu ne găsească zidind hambare pământești, ci să ne găsească treji, milostivi și plini de dragoste, ca să ne învrednicim a auzi și noi glasul Său cel blând: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.
„Cerul și-a deschis Soborul” – Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului și taina colindelor strămoșești („La Betleem, suflete, la Betleem!” – ziua a 7-a)
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro