Construiți copii, apoi spitale!

Deseori am scris ori am vorbit studenților, medicilor și arhitecților despre istoria spitalului, a arhitecturii spitalicești și despre influența spațiului construit asupra sănătății psihologice și fizice a personalului sanitar și a pacienților.

Chiar dacă este recent angajată sau dacă lucrează într-un spital de câțiva zeci de ani, o persoană este profund afectată de mediul în care își petrece câteva ore pe zi. Pacientul, când pășește în spital, trece o frontieră socială și pătrunde într-un loc nefamiliar, cu mirosuri, zgomote, lumini și dinamici diferite. Mediul spitalicesc din România nu este deloc prietenos cu medicii, cu pacienții sau cu rudele acestora. Oricât s-ar strădui un arhitect sau vreun designer de interior să conceapă spații creative și sănătoase, mentalitatea întregului sistem sanitar nu poate integra firescul și esteticul.

Ne întrebăm adesea de unde izvorăște atâta ură și atâta violență în societatea românească. De ce suntem un popor cu o sănătate mintală atât de fragilă? Ducem cu noi un bagaj încărcat cu traume multiple pe care îl lepădăm, fragmentar, pe unde poposim și îndesăm în turbincă alte traume, pe care apoi le punem în cârcă nenăscuților?

Cei care lucrează sau care sunt aduși, ca pacienți, în spitale, oricât de vulnerabili ar fi, pot totuși controla mediul, în mai mică sau în mai mare măsură. Însă, adus la viața intrauterină, copilul este fie oaspete binevenit, fie prizonier. Scufundat în lichid, primește mâncarea decisă de sus. Stările sale îi sunt dictate de stările mamei. Existența îi este supravegheată constat de aparate care-l tulbură. De stările mamei tulburate de veștile care vin de la mânuitorii de aparate. Un prizonier nu este niciodată întrebat cum se simte sau dacă și-ar dori ceva. Totul îi este impus. Prizonierii închisorilor de piatră pot totuși să decidă cum să-și poarte de grija interiorului lor. Prizonierii uterului sunt captivi și experiențele lor sunt mai puțin importante pentru cei din afară.

Chiar dacă luptă să intre în dialog cu mama, să o invite la frumosul și durerosul joc al nașterii, ea hotărăște dacă îi întinde sau nu mâna copilului, pentru a-l pofti să intre în scena vieții. Adesea, nu ea decide, ci un sistem grăbit să taie, să scoată și să coasă. Și brusc, copilul se simte smuls și aruncat într-un spațiu diferit, prins de mâini străine, ce-l poartă pe suprafețe dure, în lumini și zgomote puternice și îi provoacă dureri în felurite chipuri. Oaspetele sau prizonierul este acum abandonat pe un țărm care-i este străin.

Cel mai important eveniment al vieții noastre, nașterea, este, de cele mai multe ori, și cel mai traumatic. Traumelor pe care le-a crescut în el, de la scânteia aceea minunată ivită la întâlnirea celor două celule inițiale, fiecare purtătoare ale unor adânci dureri strămoșești, până la intrarea în viața extrauterină, li s-a adăugat imensa traumă a nașterii.

Dar cui i-a păsat? Cine are vreme să se gândească la mărcile traumatice sufletești ale unui bebeluș când sunt urmărite ghidurile? Ghizii vieții extrauterine nu sunt deloc ghiduși. Dar îndârjirea lor doare. „Nu există progres fără eustres”, scria cunoscutul autor Tim Ferriss într-una dintre cărțile sale. Nu există viață intrauterină și, mai ales naștere, fără distres, din păcate.

Părinții sunt preocupați de designul exterior al viitorului copil. Își programează examinările ecografice, data extragerii chirurgicale a copilului, casa în care vor locui, însă, de stresul și anxietatea prenatală, care le programează psiho-emoțional copilul, nu sunt preocupați. Culoarea camerei în care își vor aduce bebelușul contează, însă culoarea sentimentelor sale pare să nu intereseze. Traumele pre- și perinatale au făcut din noi poporul cuprins de frica de progres. Este adevărat că nu există sănătate fără sănătate mintală, dar trebuie să fim conștienți că nu există sănătate fără sănătate mintală pre- și perinatală.  

Înțelegerea dezvoltării umane timpurii și a numărului mare de stresori care o modelează, influența familiei, a societății și a mediului asupra mamei însărcinate și a copilului ei nenăscut sunt extrem de important de a fi înțelese, încă din vremea studenției medicale. Cei ce mediază contactul nou născutului cu mediul trebuie să ofere experiențe emoționale pozitive nou venitului în această lume și mamei sale. Dacă părinții sunt primii profesori ai creierului nou născutului, sistemul sanitar și cei care activează în obstetrică și neonatologie sunt asemenea ușierilor din romanele secolelor trecute, care deschideau ușile personajelor cele mai importante ca să intre în Marea Sală. Gesturile și cuvintele acestor ușieri cu mâini de aur sau de tinichea pot să fie o punte minunată pe care să pășească pruncul în lume sau să accentueze o traumă deja existentă. Puțin e necesar ca să se asigure un mediu receptiv sau ostil pentru nou născuți, care poate să ajute ori să submineze capacitatea lor de a crește și de prospera.

Elaborarea de politici bazate pe știința dezvoltării creierului, investiția în cercetare, în cursuri și specializări care să abordeze stresul prenatal, trauma nașterii și intervențiile timpurii în perioadele primare ale dezvoltării umane – de la preconcepție până în primul an de viață postnatală – sunt mult mai eficiente decât banii și energia cheltuite ulterior pentru identificarea problemelor și încercarea de remediere a lor.

„Experiența este arhitectul principal al creierului”, afirma psihiatrul american Bruce Perry, fondator al The ChildTrauma Academy. De aceea este esențial ca bebelușul, având un potențial nelimitat, să aibă o intrare adecvată în viață, una de natură a-i ajuta dezvoltarea ulterioară a creierului și promisiunea clădirii unui viitor solid.

*** Varianta integrală a textului publicat la rubrica „Opinii” a săptămânalului Viața medicală, nr. 9, 6 martie 2020, p. 6

De la același autor

Ultimele din categorie