Despre modul și timpul când se citesc Molitfele Sfântului Vasile cel Mare s-a scris și s-a discutat adesea. Nu doar în Biserica Ortodoxă Română, ci și în celelalte Biserici Ortodoxe (rusă, greacă, sârbă ș.a.) există opinia generală ce aceste rugăciuni nu se pot rosti decât de preoți cu experiență duhovnicească deosebită, după o perioadă de post și rugăciune, însoțite de spovedanie personală și săvârșirea Sfintei Liturghii, firește aceasta însemnând împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. O pregătire asemănătoare este solicitată și familiei celui sau celei pentru care se citesc aceste rugăciuni. Având în vedere aceste considerente pastorale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a emis o hotărâre (nr. 630 din 17 februarie 2011) în ceea ce privește necitirea acestor Molitfe în biserici, în prima zi a anului, când este sărbătorit Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, considerând-o neadecvată fiindcă „această rânduială trebuie însoțită de post și spovedanie, atât din partea clericilor, cât și a credincioșilor”, ceea ce este greu de crezut că se întâmplă între Crăciun și Bobotează, când orice formă de post (inclusiv miercurea și vinerea) se suspendă. 

În articolul de față nu se vor relua însă argumentele cu privire la oportunitatea citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare, ci se va analiza în ce măsură aceste rugăciuni sunt pe drept numite – sau nu – „blesteme”. Deși în Sfânta Scriptură se face adesea mențiune despre blesteme, precum cel rostit de Dumnezeu în Eden, în urma săvârșirii păcatului strămoșesc, la adresa șarpelui ispititor (Facere 3, 14) și cel la adresa pământului (Facere 3, 17), respectiv binecuvântările și blestemele israeliților rostite pe munții Garizim și Ebal (Deuteronom 27, 11-13), ori controversatul Psalm 108, este important să se accentueze că rostirea blestemelor stă în contradicție cu principiile creștine. Mântuitorul Hristos îndeamnă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Matei 5, 44), așa cum repetă și Sfântul Apostol Pavel: „Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi (μὴ καταρᾶσθε)” (Romani 12, 14). Și chiar dacă Domnul Iisus afirmă că, la sfârșitul veacurilor, Dreptul Judecător îi va alunga pe cei răi cu cuvintele: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor (κατηραμένοι) în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41), aceasta exprimare e mai degrabă o constatare că cei răi s-au auto-blestemat, s-au sortit iadului (cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei 79, 2). Amintind de o veche istorisire extrabiblică, Sfântul Apostol Iuda notează că „Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: Să te certe (ἐπιτιμήσαι) pe tine Domnul!” (Iuda 1, 9).

Pe de altă parte, Domnul Hristos a săvârșit, pe lângă vindecări, și alungări de demoni (exorcisme), spunând odată că „acest neam de demoni nu iese (ἐξελθεῖν) decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21; Marcu 9, 29) și dând această putere tămăduitoare ucenicilor Săi: „Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i (ἐκβάλλετε)…” (Matei 10, 8), dar și tuturor celor ce vor crede în El, cărora „le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni (ἐκβαλοῦσιν)…” (Marcu 16, 17).

În Molitfelnicul românesc există două imperative asociate cu exorcismul, exprimând alungarea celui rău. Primul care se regăsește în Exorcismul întâi de la Botez este: „Te jur cu numele lui Dumnezeu…”, iar celălalt, care se regăsește în rugăciunea a doua („Exorcism”) din Molitfele Sfântului Vasile, este: „Te blestem pe tine…” Potrivit versiunii grecești, în a doua din cele trei rugăciuni introductive de la Botez, numită aforkismos/ αφορκισμος (având același sens ca și ἐξορκισμος, de unde și termenul modern de „exorcism”) se utilizează termenul orkízo se/ ορκίζω σε. Iar în cea de-a doua rugăciune a Sfântului Vasile sunt utilizate alternativ formele exorkízo se/ ἐξορκίζω σε, respectiv orkízo se/ ορκίζω σε, cu înțeles identic. Acest imperativ, potrivit dicționarului grec vechi-englez Liddell-Scott, provine de la ἐξορκóω, „a jura pe cineva”, „a face un jurământ față de cineva”. Potrivit dicționarului grec vechi-german Gemoll, verbul se traduce prin „a pune pe cineva să jure”, „a provoca pe cineva să facă un legământ”.

Pentru a înțelege mai bine ce înseamnă „a blestema”, respectiv „blestem”, este de folos o trecere în revistă a câtorva versete biblice în care se face referire la acestea, menționând în paranteză cuvântul grecesc corespunzător.

(Kat)árē: blestem; (kat)arasomai: a blestema

După cum am amintit mai sus, pentru ispita lui la adresa oamenilor, șarpele este blestemat (epikataratos/ ἐπικατάρατος) de Dumnezeu (Facere 3, 14), Care apoi se adresează și lui Adam printr-o formulare asemănătoare, însă nu îl blesteamă pe acesta: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat (ἐπικατάρατος) va fi pământul pentru tine…” (Facere 3, 17; cf. Facere 5, 29). Mai târziu Cain este „blestemat” (ἐπικατάρατος), nu de Dumnezeu, ci „de pământul care şi-a deschis gura sa” ca să primească sângele lui Abel (Facere 4, 11). La încheierea potopului, după ce Noe a adus jertfă, „a zis Domnul Dumnezeu în inima Sa: Am socotit să nu mai blestem (καταράσασθαι) pământul pentru faptele omului…” (Facere 8, 21). Lui Avraam, Dumnezeu îi spune: „Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema (καταρωμένους) îi voi blestema (καταράσομαι)” (Facere 12, 3). Balac, de teama invaziei israeliților, îi cere profetului Valaam: „Vino deci şi-mi blesteamă (ἄρασαί) poporul acesta (…) Eu ştiu că pe cine binecuvântezi tu acela este binecuvântat, şi pe cine blestemi (καταράσῃ) este blestemat (κεκατήρανται)”; însă Dumnezeu a zis către Valaam: „Să nu te duci cu ei şi să nu blestemi (οὐδὲ καταράσῃ) pe poporul acela, că este binecuvântat” (Num. 22, 6, 12). Dând poporului ales Legea, Dumnezeu spune: „Iată, Eu vă pun astăzi înainte binecuvântare şi blestem (κατάραν)…” (Deuteronom 11, 27), asociind binecuvântarea cu ascultarea poruncilor divine și blestemul cu neascultarea acestora. Făcând un salt mai mare în istoria poporului Israel, atunci când niște copii și-au bătut joc de profetul Elisei, numindu-l „pleșuv”, acesta „întorcându-se şi văzându-i, i-a blestemat (κατηράσατο) cu numele Domnului” și aceia au fost sfâșiați de doi urși (IV Regi 2, 24). Mai târziu, după întoarcerea poporului din robia babilonică, iudeii „s-au unit cu fraţii şi cu căpeteniile lor şi au făgăduit cu blestem (κατηράσαντο) şi jurământ (en orkō/ ἐν ὅρκῳ) şi au jurat să se poarte după legea lui Dumnezeu, dată prin Moise…” (Neemia 10, 29). Ajungând la cărțile poetice, Iov, pierzându-și copiii, averile și sănătatea, a fost admonestat de soția lui cu cuvintele: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă (καρτερήσεις)  pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2,9), însă el a refuzat. În Psalmul 108, 16-17 păcătosul și vicleanul este asociat cu cel care „a iubit blestemul (κατάραν) şi va veni asupra lui” și „s-a îmbrăcat cu blestemul  (κατάραν) ca şi cu o haină”. În sfârșit, prorocul Isaia (24, 6) utilizează același termen pentru blestem: „Pentru aceasta, blestemul (ἀρὰ) mistuie pământul şi locuitorii îndură pedeapsa lor”, iar Maleahi (1, 14) spune: „Blestemat (ἐπικατάρατος) să fie omul viclean...”. 

În Noul Testament, terminologia urmează aceeași linie, cu anumite mențiuni. Domnul Hristos, îndemnând la înmulțirea dragostei și binecuvântării, spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă (literal: cei ce vă prigonesc, „διωκόντων”)…” (Matei 5, 44) și citează o poruncă din vechime: „Căci Dumnezeu a zis: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, iar cine va blestema (literal: cine va vorbi de rău, „κακολογῶν”) pe tată sau pe mamă, cu moarte să se sfârşească” (Matei 15, 4). Cei „blestemați” la Judecata de Apoi, despre care s-a menționat mai devreme, sunt „κατηραμένοι” (Matei 25, 41), iar smochinul neroditor s-a uscat fiindcă Domnul l-a „blestemat” (κατηράσω, Marcu 11, 21). Mai există o formă de auto-blestem sau mai degrabă legământ ori jurământ, numit „anatema”, amintit în Faptele Apostolilor (23,12): „Iar când s-a făcut ziuă, iudeii, făcând sfat împotrivă-i, s-au legat cu blestem (ἀνεθεμάτισαν) zicând că nu vor mânca, nici nu vor bea până ce nu vor ucide pe Pavel”, cel care le spune galatenilor că „toți câţi sunt din faptele Legii, sunt sub blestem (ὑπὸ κατάραν)”, dar și că „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul (ἐκ τῆς κατάρας) Legii, făcându-Se pentru noi blestem (κατάρα)…” (Galateni 3, 10-13). Încheiem excursul biblic cu mențiunea din Apocalipsa (22, 3), referitoare la Noul Ierusalim: „Nici un blestem (κατάθεμα) nu va mai fi…”

Din această trecere în revistă se poate stabili că, într-o proporție covârșitoare, în Sfânta Scriptură cuvintele „a blestema” și „blestem” au corespondentele grecești katarasomai/ καταράομαι respectiv katárē/ κατάρῆ, provenind din rădăcina hará/ ἀρὰ, tradus tot prin „blestem”. Având în vedere această neconcordanță între terminologia legată de „blestem” în Biblie, respectiv în Molitfele Sfântului Vasile, unde imperaticul românesc „te blestem” nu își găsește justificare, vom realiza o analiză asemănătoare pentru locurile biblice asociate expresiei exorkizo (se)/ ἐξορκίζω (σε), tradusă pare-se eronat în românește prin „te blestem”.

(Ex)orkizo: A jura, a provoca pe cineva să jure

Atunci când Avraam l-a trimis pe un bătrân slujitor să îi găsească o soție fiului său Isaac, i s-a adresat cu cuvintele: „Şi jură-mi (exorkiō se/ ἐξορκιῶ σε) pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isaac nu-i vei lua femeie din fetele Canaaneilor…” (Facere 24, 3), ceea ce slujitorul a împlinit. Cu același termen, căruia îi lipsește prefixul grecesc „ex”, se adresează Iosif curtenilor lui Faraon: „Tatăl meu m-a jurat (ὥρκισέν με) şi a zis: Iată, eu am să mor; tu însă să mă îngropi în mormântul meu, pe care mi l-am săpat eu în pământul Canaan” (Facere 50, 5), ceea ce și Iosif face, la rândul său, cerându-le cu insistență fiilor lui Israel: „La urmă a jurat (ὥρκισεν) Iosif pe fiii lui Israel, zicând: «Dumnezeu are să vă cerceteze, dar voi să scoateţi oasele mele de aici!»” (Facere 50, 25). Trecând în epoca regilor, după ce Sedechia i-a consultat pe prorocii de la curtea domnească dacă să înceapă un război împotriva Ramot-Galaadului, aceștia l-au încurajat. La urmă, el i-a cerut sfat și profetului Miheia, spunându-i: „Iar şi iar te jur (ὁρκίζω σε), ca să nu-mi grăieşti nimic, decât ce este adevărat, în numele Domnului” (III Regi 22, 16). În stilu-i binecunoscut, Ecclesiastul (9, 2) afirmă că toți oamenii mor: „cel drept ca şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ea şi cel necurat, cel ce aduce jertfă ca şi cel ce nu aduce, cel bun ca şi cel rău, cel ce jură (ὁ ὀμνύων) ca şi cel ce cinsteşte jurământul (τὸν ὅρκον)”. Aici se cuvine, poate, o mențiune referitoare la relativa sinonimie între termenii „(ex)orkizo” și „omnyo”, ambii desemnând jurământul și fiind folosiți interșanjabil, de exemplu în episodul mai sus-amintit al trimiterii slugii lui Avraam, dar și pe alocuri în Noul Testament. Revenind însă la investigația curentă, autorul Cântării Cântărilor (2, 7) utilizează același imperativ desemnând un îndemn obligatoriu: „Vă jur (ὥρκισα), fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziţi pe draga mea; până nu-i va fi ei voia!”. Trecând mai departe la proroci, Zaharia face uz atât de termenul analizat mai înainte (blestem), cât și de jurământ în Zaharia (5, 3) al profeției sale: „Şi el mi-a tâlcuit: Acesta este blestemul (ē hara/ ἡ ἀρὰ) care se răspândeşte peste faţa a tot pământul, căci orice fur va fi nimicit de aici şi orice am care jură strâmb (epiorkos/ ὁ ἐπίορκος) va fi pierdut”.

Și Mântuitorul face uz de termenii (ex)orkizo și omnyo ca sinonimi: „Aţi auzit ce s-a zis celor de demult: Să nu juri strâmb (οὐκ ἐπιορκήσεις), ci să ţii înaintea Domnului jurămintele tous orkous tale. Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi (μὴ ὀμόσαι) nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu…” (Matei 5, 33-34). Ajungând El în ținutul gadarenilor și dorind să vindece pe demonizatul ce L-a întâmpinat, a strigat demonul dinăuntrul omului posedat și a zis: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur (ὁρκίζω σε) pe Dumnezeu să nu mă chinuieşti” (Marcu 5, 7). Așadar, până și demonul se folosește de cuvântul asociat azi chiar cu alungarea sa, dându-i sens de jurământ în numele lui Dumnezeu. Dar poate cel mai de seamă verset în contextul de față, care clarifică și mai mult înțelesul original al termenului de exorcism, stă în legătură cu aducerea Domnului Iisus în fața sinedriștilor: „Dar Iisus tăcea. Şi arhiereul I-a zis: Te jur (ἐξορκίζω σε) pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Matei 26, 64). Același „exorkizo se” din Molitfele Sfântului Vasile cel Mare se traduce deci în acest loc din Sfânta Scriptură, nu prin „te blestem”, așa cum stă scris în molitfelnicele românești, ci prin „te jur” sau, ca să nuanțăm, „te provoc să te manifești, să îți dezvălui identitatea”, ori „te leg prin jurământ să-mi spui…”. În încheierea acestei treceri în revistă, este de menționat și un eveniment în legătură cu propovăduirea Sfinților Apostoli: „Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni (ἐξορκιστῶν), să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur (ὁρκίζω) pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel!”, la care omul demonizat s-a năpustit asupra falșilor exorciști, duhul cel rău spunând că pe Iisus îl cunoaște, dar nu și pe pretinșii vindecători (Fapte 19, 13-17). Acest verset poate constitui o explicație pentru extensia de sens a cuvântului „exorcism” de la „provocare”, „conjurare” „jurământ” către sensul modern, acela al alungării duhurilor rele, cu importanta mențiune: în numele lui Iisus.

De unde vine, totuși, expresia „te blestem”?

Trebnik-ul, corespondentul slavon al Evhologion-ului grecesc înregistrează mici diferențe în ceea ce privește înțelegerea exorcismelor. În cazul celui de la Botez (numit în slavonă zapreshchenie/ Запрещение, adică „interdicție”, „oprire”), se utilizează formula zapreshchaet tebe, diavole, Gospod‘/ Запрещает тебе, диаволе, Господь, tradus în românește prin „să te certe pe tine, diavole, Domnul..” (în greacă, epitima soi/ ἐπιτιμᾷ σοι…), iar puțin mai departe, imperativul utilizat provine din același verb: „zapreshchaju tebe Bogom, pokazavshim drevo zhivota” / Запрещаю тебе Богом, показавшим древо живота, tradus în Molitfelnicul românesc prin „te jur cu numele lui Dumnezeu, Care a arătat pomul vieții” (în grecește, exorkizo se/ ἐξορκίζω σε). Sensul exorcismului, prin utilizarea verbului запрещати la imperativ în ambele cazuri, este în limba slavonă unul puternic prohibitiv, juridic, de interdicție prin poruncă (cu înțelesul: „îți interzic să rămâi”).

În Trebnik-ul modern rusesc, din Molitfele Sfântului Vasile se mai păstrează doar prima rugăciune: „Dumnezeul Dumnezeilor…”). Însă ediția tipărită în 1646 la Kiev de Mitropolitul Petru Movilă conținea o rânduială deosebit de complexă a exorcismului, cuprinzând rugăciuni începătoare, psalmi, citiri din Evanghelii, etc. precum și Molitfele ce se regăsesc până azi în cărțile de slujbă grecești și românești. Această rânduială este tipărită azi în Patriarhia Rusă într-o carte separată, în completarea Trebnik-ului modern, intitulată Exorcism. Slujba de dezlegare pentru mireni. Rugăciuni de invocare spre izbăvirea celui neputincios de tulburarea și asuprirea duhurilor necurate (Экзорцизм. Oтчитка для мирян. молитвы заклинательные об избавлении недугующий от обуревания и насилия духов нечистых. том, I, Moscova, 2021, 222 p.) în format bilingv, slavon-bisericesc și rusesc. Aici, în rugăciunea a doua este utilizată expresia slavonă „zaklinaju tja”/ заклинаю тя (în versiunea modernă rusească: „zaklinaju tebja”/ заклинаю тебя), care se traduce prin „te conjur”, „îți cer cu insistență”, „te chem cu jurământ”. Sensul exorcismului, prin utilizarea verbului zaklinat‘/ заклинать la imperativ, nu este cel prohibitiv întâlnit în rugăciunea de la Botez, ci exprimă o invocare solemnă, cu valoarea sacrală de „te conjur să pleci”. În aceeași linie de sens, exorcistul este zaklinatelʹ/ Заклинатель, termen folosit în vechime și pentru a desemna șamanul, vraciul sau persoana care invoca spiritele rostind formule solemne ori magice.

Consecvent tradiției slavone, Trebnikul mare sârbesc editat de Sfântului Iustin Popovici (Veliki trebnik, Celje, 1958, p. 120), precum și cel mic, al aceluiași (Mali trebnik, Prizen, 1994, p. 176), care păstrează rânduiala din Evhologion utilizează termenul zapredjujem ti/ запрећујем ти în cazul exorcismului de la Botez, respectiv zaklinjiem tebe/ заклињем тебе în rugăciunea a doua a Sfântului Vasile, exprimă aceeași notă distinctivă de invocare prohibitivă la Botez, prin contrast cu ideea de invocare ca jurământ în cazul rugăciunilor Sfântului Vasile. Și în aceeași direcție care denotă precauția semnalată în spațiul rusesc modern, versiunea nouă a Trebnik-ului sârbesc (2008) nu mai conține nici ea decât prima rugăciune a Sfântului Vasile („Dumnezeul dumnezeilor…”), probabil din dorința de evitare a citirii fără discernământ a exorcismelor.

Traducerea termenului grecesc exorkizo/ ἐξορκίζω, alternativ prin zapreshchaju/ запрещаю („îți poruncesc / te opresc”) și zaklinaju/ заклинаю („te conjur”) în slavonește are să fi influențat apariția, în tradiția românească, a expresiei improprii „te blestem” din rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare. Prima ediție românească a Molitfelnicului, cea a diaconului Coresi (Brașov, 1545), precum și următoarele, erau traduceri ale cărților de cult slavone, ceea ce explică păstrarea anumitor nuanțe lexicale din aria acestora. Chiar și prima ediție românească a Molitfelnicului care are la bază Evhologiile grecești, anume cea a Sfântul Mitropolit Antim Ivireanul (1706), pare să nu fie în mod strict o retraducere integrală greacă, ci mai degrabă o adaptare a materialul liturgic deja uzitat și bine fixat în practica românească la structura și ordinea rânduielilor grecești, lucru care a permis, probabil, supraviețuirea unor formule influențate de filiera slavonă. 

Preasfințitul Episcop Nichifor Botoșăneanul, în teza sa de doctorat Practica exorcizării în Biserica Ortodoxă. Aspecte liturgice, canonice și pastorale (Doxologia, Iași, 2020 pp. 50-51), remarcă diferența inexplicabilă de traducere, în Molitfelnicul Sfântului Antim Ivireanul, a expresiei exorkizo se/ ἐξορκίζω σε prin „juru-te cu Dumnezeu” în exorcismul de la Botez, respectiv prin „blestemu-te pe tine” în rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare. Această oscilație pare să perpetueze, conștient sau nu, tradiția slavonă menționată anterior, în care cele două verbe slave folosite ca echivalent pentru exorkízō nu au același registru semantic și nici aceeași utilizare rituală. Toate edițiile românești ulterioare ale Molitfelnicului, cu excepția unui Evhologhiu tipărit la București în 1888, preiau traducerea greșită stabilită în epoca Sfântului Antim. Diferența de înțelegere se manifestă chiar și la nivelul titlurilor rugăciunilor: primele sunt numite, în multe ediții, „Lepădări”, iar celelalte devin „Molitfele (sau uneori blestemele) Sfântului Vasile cel Mare”, ceea ce dovedește persistența unei înțelegeri deformate a verbului grec. 

Concluzii. Folosirea formulei „te blestem” este nepotrivită

Revenind la dojana Arhanghelului Mihail „să te certe Dumnezeu” (Iuda 1, 9) și având în vedere atât traducerea scripturistică de la Matei (26, 74) a grecescului exorkizo se prin „te jur (pe tine)”, cât și traducerea expresiei exorkizo se din rugăciunea Sfântului Vasile în edițiile vechi sârbești și rusești ale Molitfelnicului, s-ar putea admite că formula românească „te blestem” este improprie, atât din perspectiva învățăturii creștine (care nu legitimează blestemul în context de exorcism), cât și din cea filologică (întrucât nu reflectă sensul originar al verbului grec). Înlocuirea acestei formule cu expresia „te jur” sau „te conjur” poate fi neobișnuită, mai ales în raport cu tradiția liturgică recentă, dar este de preferat. O altă propunere, „te leg”, ar putea fi acceptabilă doar dacă este înțeleasă (chiar și implicit) în sensul de „te leg prin jurământ” pentru a evita derapajele semantice sau conotațiile străine limbajului liturgic ortodox. Fără a avea pretenția de a constitui varianta corectă, aceste propuneri indică direcții de lucru ce ar necesita o analiză filologică, istoric-liturgică și teologică mai amplă. Un studiu comparativ între manuscrisele slave și primele manuscrise românești, anterioare Sfântului Antim (la care nu am avut acces), precum și o analiză filologică și etimologică mai complexă a termenului „blestem” ar putea oferi o fundamentare solidă asupra modului în care expresia greacă originală din exorcisme poate fi redată cât mai corect în limba română contemporană.