Cunoscuta rugăciune a Sfântului Isaac Sirul de la sfârșitul Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos este fără tăgadă unul dintre cele mai frumoase imnuri de pocăință care s-au scris vreodată. Ea încununează atât din punct de vedere teologic, cât și poetic, acatistul atât de des rostit în Biserică dar și de fiecare dintre noi acasă, în care invocăm cu intensitate numele lui Iisus, ajungând să rostim solemn rugăciunea inimii: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Dar rugăciunea sfântului ninivitean nu făcea parte propriu-zis din structura originală a poemului imnografic, ci a fost adăugată ulterior. Spre exemplu, în varianta rusească a Acatistului Preadulcelui Iisus, după icosul al 13-lea se citește o rugăciune mai scurtă, recapitulând dogma Întrupării și referindu-se la Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, prooroci, apostoli și mucenici. 

Varianta românească a Acatistului Mântuitorului adaugă la final această rugăciune mult mai frumoasă, care constituie fragmentul de încheiere al celui de-al doilea cuvânt al sfântului Isaac din seria intitulată Cuvinte ascetice, sau Cuvinte despre nevoință. O variantă prescurtată a aceleiași rugăciuni se găsește la sfârșitul catismei a 19-a din Psaltire, dar și la sfârșitul Canonului de umilință către Domnul nostru Iisus Hristos în varianta sa grecească (același canon care însoțește acatistul în forma românească).

Cuvintele ascetice ale Sfântului Isaac Sirul

Pentru a pătrunde în înțelesul acestei rugăciuni pe care nu puțini credincioși, rostind-o des, au reușit să o învețe pe de rost, este de folos să cunoaștem contextul așezării ei de către Sfântul Isaac în cartea sa de învățături ascetice, alcătuită pe la sfârșitul secolului al VII-lea.  Cuvintele ascetice au fost scrise de autorul lor în limba siriacă, apoi traduse în grecește de monahii Patrichie și Avramie de la Lavra Sfântului Sava (de lângă Betleem), după cum reiese din subtitlul adăugat acestora de compilatorul Nichifor Teotochie, în prima ediție grecească tipărită a Cuvintelor sfântului Isaac Sirul (Leipzig, 1770). Lanțul iubitorilor de cuvinte frumoase ajunge la noi, la ortodocșii români, mulțumită părintelui Dumitru Stăniloae, care i-a alocat acestui sfânt volumul al X-lea din Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (București, 1981).

Discursul cu care încep Cuvintele despre nevoință se intitulează Despre lepădare și despre nevoința călugărească. Părintele sirian, pornind de la versetul sapiențial „frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7),  cataloghează aceeași frică drept „începutul virtuții”. Dacă frica de moarte naște în om animalicul instinct de conservare, dimpotrivă frica de Dumnezeu „e rodul credinței care se seamănă în inimă, când mintea se desparte de împrăștierea de lume”. Această frică sfântă îl face pe om să urmeze legea divină. Dimpotrivă, frica de moarte crește o dată cu înmulțirea dorințelor trupești și îl întristează pe om, ținându-l într-o apăsare greu de suportat. Cuviosul Isaac avertizează însă că nimeni nu poate să se apropie cu adevărat de Dumnezeu decât dacă se depărtează de lume, însă nu e vorba de o depărtare fizică de mundan, ci de părăsirea cugetării la cele lumești, adică renunțarea la împrăștierea inutilă între multele preocupări cotidiene. Una dintre căile adunării înăuntru a omului este citirea atentă a Sfintei Scripturi și aprofundarea înțelesurilor ei, prin care atât inima cât și mintea lasă gândurile rele, poftele, fricile și grijile, concentrându-se pe comorile duhovnicești.

Discursul ascetic continuă în aceeași linie și în cuvântul al doilea, intitulat Despre lepădarea de lume și despre înfrânarea de la îndrăzneala față de oameni. Aici Sfântul Isaac spune că plânsul și durerea inimii față de păcatele săvârșite, precum și dreapta socoteală, sunt cele mai de ajutor omului în despărțirea sa de lume. Prin contrast râsul, împrăștierea și îndrăzneala sunt numite de el „îndeletnicirile dracului curviei”, prin care rămânem mereu prinși în cele pământești. Din acest motiv, gândul la Patimile Domnului, pilda smereniei lui Hristos (a se vedea mai jos, explicația primei părți a rugăciunii) reprezintă un sprijin în alungarea ușurătății. Privită prin această lentilă, cercetarea propriului sine duce la plângerea propriilor păcate și astfel sufletul se spală de propriile răutăți. Într-o asemenea stare de cunoaștere sănătoasă a stării duhovnicești proprii, omul se umple de Duhul Sfânt și începe să strige către Dumnezeu. 

Sfântul Isaac îndeamnă sufletul în plângerea sa să cheme pe surorile Marta și Maria care odinioară l-au plâns pe fratele lor Lazăr care murise, iar acestea îl vor învăța cum să strige către Dumnezeu. În acest context ascetul sirian își încheie cuvântul al doilea cu binecunoscuta rugăciune „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce ai plâns pentru Lazăr...” care constituie așadar „partea practică” a învățăturii primelor două Cuvinte ascetice. Sfântul nu face doar paradă de înțelepciune monahală ci, în modul cel mai concret, ne învață chiar și pe noi, cei de azi, cum să ne rugăm.

Rugăciunea Sfântului Isaac Sirul

Sfântul Isaac din Ninive este un fin teolog care percepe starea omului așa cum este ea de fapt, ca unul care trăiește însuși în smerenie starea omului căzut, cu tot ceea ce înseamnă această stare, care înțelege că este indisolubil dependent de ajutorul dumnezeiesc pentru a se putea ridica.

Structura rugăciunii este tripartită, iar pentru o analiză mai în detaliu a acesteia, am împărțit mai jos textul în trei paragrafe mari, conectate prin altele două, de dimensiuni mai reduse, care pot fi văzute ca „intermezzo”-uri, după cum va fi explicat în cele ce urmează.

Textul rugăciunii este următorul: 

Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr și lacrimi de întristare și de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduiește rănile mele. Cu Sângele Tău, curățește sângele meu și amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău cel de viață făcător. Fierea cu care vrăjmașii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu pălmuiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe care l-ai încredințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin harul Tău.

 Nu am inimă plină de durere ca să Te caut. Nu am pocăința, nici umilința care întorc pe fii la moștenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumești și nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine.

Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi pocăință neștirbită și inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi așadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale.

Te-am părăsit, Doamne; să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. 

Du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrănește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălașul Tău și se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri și în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.

Despătimirea

Prima parte a rugăciunii Sfântului Isaac are un conținut teologic cu nuanțe soteriologice evidente. Extrem de practic, inspiratul autor evidențiază cum anume Dumnezeul nostru, așa cum e numit Iisus Hristos încă de la început, Care S-a înomenit întru totul „afară de păcat”, după o expresie a Apostolului Pavel (Evr. 4, 15), ia asupra Sa toată greutatea durerii provocată de căderea naturii omenești din starea sa dintâi. Altfel spus, unirea „ipostatică”, ființială a firii dumnezeiești cu firea omenească în Iisus Hristos este atât de clară prin Întrupare, încât Dumnezeu însuși în trupul Său omenesc, trăind efectiv omenește, ia parte la durerea omului căzut în cel mai concret mod cu putință: mai întâi plânge pentru Lazăr, prietenul Său care murise (Ioan 11,35), despre care știm din Scripturi că El însuși l-a amânat cu vizita, pentru că boala nu îi era spre moarte, ci spre vindecare. Apoi, imnograful se referă punctual la suferința trupească a Patimilor Crucii: Iisus suferă patimi în trup, mai precis dându-Și sângele, plecându-Și capul pe cruce, fiindu-I pironite mâinile, gustând fiere, fiindu-I fața batjocorită cu pălmuiri și scuipări, ca în final să-Și dea duhul pe cruce, Tatălui. 

Patimile Domnului însă au un efect cosmic, fiindcă nu se referă numai la un eveniment petrecut acum două mii de ani și nu doar la Sine însuși. Suportarea chinurilor, deși e umilitoare în sine și nicicum de dorit nimănui, reprezintă paradoxal tocmai izvorul înnobilării omului, a scoaterii lui din patimi. Iar astfel, este urmărită strict paralela între Patimile lui Hristos (numite chiar mai clar în noile cărți de slujbă editate în România „pătimiri”, pentru a le distinge de patimi ca rădăcini păcătoase în om) și ridicarea patimilor, a stării căzute a omului. Tocmai pentru că a plâns pentru Lazăr, trăind durerea, înțelegând ce înseamnă plânsul, lacrimile, de aceea El ca un Dumnezeu com-pătimitor, primește lacrimile celui ce se roagă Lui. Patimile lui Hristos au rostul de a vindeca patimile celui păcătos, fiindcă rănile sfinte devin sursă de tămăduire pentru rănile omenești. Sângele vărsat de Domnul devine transfuzie pentru vindecarea sângelui celui ce se pocăiește, intoxicat de păcate. Fierea dată de soldații romani Domnului pe Cruce, desigur un fals remediu de potolire a setei, are puterea de a îndulci amărăciunea sufletească dată spre adăpare de diavolii care păcălesc prin ispite pe om, oferindu-i astfel false adăpări și o întețită sete. Capul Domnului, sau mai precis fața Lui pălmuită, scuipată, batjocorită și „smerită” prin bătăi are puterea de a înălța capul și fața celui smerit de fărădelegi. Mâinile imobilizate pe Cruce cu piroane au capacitatea de a trage din iad, așa cum se vede din icoana ortodoxă a Învierii, pe Adam și urmașii săi. În sfârșit, Duhul Fiului, încredințat Tatălui pe cruce, este Duhul Sfânt care povățuiește pe credincios către Hristos. În această paralelă este cuprinsă cum nu se poate mai exemplar întreaga dogmă a Răscumpărării. Hristos nu este un simplu mesager din cer, venit pentru a transmite o lege. Așa cum se exprimă imnologul în primul imn al cântării a patra din canonul introductiv al slujbei Acatistului Mântuitorului, „Ai venit din Fecioară nu sol, nici înger, ci Tu însuți, Doamne, Te-ai întrupat și m-ai mântuit pe mine omul. Pentru aceasta strig către Tine: slavă Puterii Tale!” 

În rugăciunea Sfântului Isaac urmează apoi un „intermezzo al întunecării”, o antropologie a omului căzut, aflat în prăpastia căderii, la limita deznădejdii celui care simte că nu are pe nimeni ca ajutor. Omul aflat în beznă își descoperă propria stare căzută, constată pur și simplu că îi lipsește până și posibilitatea de a cere ajutor. Nu știe cum să o facă, după cum spunea Sfântul Apostol Pavel, „că noi înșine nu știm să ne rugăm cum trebuie”. Și, atunci, „Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26). Omului îi lipsește inima plină de durere, îi lipsesc pocăința, umilința, lacrimile mângâietoare. Din cauza minții întunecate nu poate căuta spre Hristos cu durere. În această stare de amorțire duhovnicească, de fapt nici nu mai știe ce e durerea. Inima s-a răcit de ispite și de aceea nu poate să se înfierbânte de lacrimile dragostei. Omul își constată totalul faliment cauzat de singurătatea afundării în păcatele lumești. Dar această „noapte mistică”, după cum o numea Sfântul Ioan al Crucii, nu este întotdeauna pricină de cădere, ci o pedagogie divină, prin care ne putem trezi ca să reîncepem viața noastră, de data aceasta în și cu Hristos.

Iluminarea

Încheindu-se momentul părăsirii, rugăciunea continuă, în partea a doua, cu un urcuș către cele înalte, cu o chemare a lui Hristos: Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi pocăință... Omul recunoaște în Iisus Hristos pe Cel care posedă bogăția bunătăților, pe Vistierul (sau, altfel tradus, „vistieria” ca în versiunea scurtă a aceleiași rugăciuni a Sfântului Isaac, de la finalul catismei a XIX-a din Psaltire) și, în contrast cu momentul de întunecare precedent, acum știe unde să ceară „combustibil” pentru a ieși din starea sa. Ba mai mult, poate defini această sursă de energie duhovnicească: ea este pocăința neștirbită, adică întreagă, reală, nu doar căință sau părere de rău ci pocăința în integralitatea sa, cuprinzând ceea ce este mai important din ea, anume schimbarea minții, a modului de gândire. La pocăință se adaugă și inima îndurerată. Însă această inimă care e cuprinsă de durere nu induce o stare de auto-flagelare, de mutilare interioară. Durerea nu e provocatoare de suferință, ci e motivantă și fertilă, determinându-l pe om să plece în căutarea Celui fără de Care această durere se naște, crește și devine insuportabilă. Credinciosul își dă seama că fără Hristos nu există binele, fiindcă Hristos e însuși Binele. Omul autonom e străin de bine, fiindcă singur nu are parte de harul dumnezeiesc. Iar fără harul dumnezeiesc chipul lui Dumnezeu pălește în sine, nu se mai înnoiește. Nu se spune că dispare, dar nefiind înnoit nu se mai vede. De aceea rugătorul știe să ceară de la Fiul tocmai harul Tatălui Ceresc, al Celui care naște din veci pe Fiul, închipuirea icoanei Tale, adică restabilirea chipului, sau a icoanei lui Hristos, a prototipului lui Adam, în om.

O scurtă revenire, o exclamație pornită din adâncul inimii poate fi socotită drept al doilea scurt „intermezzo” poetic, asemănător întrucâtva cu cel dinainte. Această strigare inversează paralela soteriologică divino-umană din prima parte. Acolo Patimile Domnului cauzau repararea stării căzute a omului. Aici, omul își dă seama de căderea sa și prin aceasta cere remediul potrivit pentru fiecare element al căderii: ca antidot la părăsirea provocată de om se cere nepărăsirea de către Dumnezeu, iar ieșirii păcătosului, asemenea fiului risipitor din casa tatălui (Luca 15) i se cere, ca răspuns, ieșirea lui Dumnezeu în căutare. Această imagine reamintește de pilda păstorului celui bun care lasă cele 99 de oi și iese în căutarea celei pierdute, bucurându-se de găsirea ei (Mt. 18,12).

Unirea mistică

Tocmai pilda păstorului este tematizată în partea a treia, finală, a rugăciunii, care este de fapt „rugăciunea pură”. Aici dispare paralela între omul căzut și Hristos-Răscumpărătorul prezentă în partea întâi. Aceasta se întâmplă fiindcă omul pocăit, descoperindu-și căderea și cunoscând-o, ajunge treptat la contemplația duhovnicească. Într-o astfel de stare el poate cere direct tocmai lucrul de care are atâta nevoie: mântuirea, care înseamnă venirea la pășunea lui Dumnezeu. Nu fără motiv într-o rugăciune foarte cunoscută de la Slujba înmormântării, preotul cere odihna celui răposat „la loc de verdeață, de unde au fugit toată durerea, întristarea și suspinul”. Omul îndumnezeit cere să fie adăugat turmei preaalese. Din păcate azi oaia e asociată deseori peiorativ individului lipsit de inteligență, manipulabil, fără față, atașat unei turme ușor de condus după placul exploatatorului. Totuși, în întreaga învățătură biblică este  binecunoscută atitudinea pozitivă față de oi, preferată între celelalte animale. Oile sunt vietățile pure, lipsite de răutate, care dau roadă bună. De aceea Sfântul Isaac spune în rugăciune că inima lor curată este sălașul Celui preaînalt, iar Domnul proclamă: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, în Fericirea a VI-a (Mt. 5, 8). Tot în același duh, Sfântul Nicolae Velimirovici își începe o omilie la Buna Vestire cu cuvintele: „soarele se oglindeşte în apa cea limpede şi cerul în inima curată”. În inima curată, limpede, se oglindește strălucirea descoperirilor, au loc revelațiile, după cum spune Sfântul Isaac. Astfel omul curățit ajunge la ținta finală: vederea lui Dumnezeu, contrastând cu mintea întunecată de cele lumești, amintită în mijlocul rugăciunii. Dorința vederii celor dumnezeiești este însă totodată întovărășită de smerenie, care nu e o stare umilitoare, înjositoare în sensul modern al cuvântului, ci o recunoaștere a stării de fapt a omului, aceea de nevrednicie în sine.

Mistica ortodoxă tripartită

Recapitulând ideile conținute în cele trei părți ale rugăciunii, s-ar putea spune că Sfântul Isaac Sirul și-a construit această invocare duhovnicească după principiile misticii ortodoxe, care este un „sistem” în trei trepte către țelul final al omului: îndumnezeirea. Acestea sunt: curățirea interioară, iluminarea și unirea mistică, ele corespunzând structurii tripartite a omului, alcătuit din trup („soma” sau „sarx”) , suflet („pneuma”) și minte („nous”, uneori spirit, „psyche”), care este partea superioară a sufletului. După ce în prima parte a rugăciunii a fost vorba despre curățirea pe care nu omul ci Hristos, în marea Sa milostivire, o realizează, urcând mai departe și lăsând în urmă disciplina exterioară, accentuat fizică, constând în abandonarea păcatelor trupești, ajunge apoi în partea a doua prin pocăință curată și inimă îndurerată către iluminare, către descoperirea realității dumnezeiești la care era chemat dintru început. Aceasta este tocmai treapta a doua a teologiei mistice, care stă în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt, numit în rugăciunile începătoare ale slujbelor ortodoxe tocmai „Vistierul bunătăților”, așa cum e numit Domnul Hristos aici. Duhul luminează sufletul și îl umple de harul dumnezeiesc prin care se înnoiește, se restaurează chipul firesc al lui Adam. În partea a treia, trecând prin iluminare, omul depășește nevoile stricte oferite de lumea aceasta și intră într-o nouă ordine a lucrurilor, trăiește deja „cerul nou și pământul nou”, văzute de Sfântul Ioan în cartea Apocalipsei (21,1), ajunge la contemplația mistică și trăiește îndumnezeirea, unirea plenară cu Dumnezeu. În această strălucire a descoperirilor se află deja cei ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri și în toate felurile de chinuri, adică Sfinții Martiri, care nu mai vin la judecată, ci „s-au mutat din moarte la viață” (Ioan 5,24). Niciodată însă, nici măcar în momentul „îndumnezeirii”, care de fapt e impropriu numit moment, fiind mai degrabă o stare continuă de adâncire în revelație, omul nu este un „dumnezeu” autonom. Strălucirea dumnezeiască e întotdeauna unită cu harul și cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și are caracteristica firească, aceea că e nelimitată, se manifestă în vecii vecilor, așa cum dumnezeiescul Isaac își încheie rugăciunea. Întocmai în duhul lui Dumnezeu.

(Fragment revăzut din vol. Ierom. Ioan Dumitru Popoiu - Apărătorul cel mai mare. Comentariu la Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, Doxologia, Iași, 2021, pp. 133-142)