Când viaţa omului nu este plină de Dumnezeu, nu este plină de fiinţă, şi seamănă cu o goliciune. Ceasurile pline de Dumnezeu sunt mai lungi decât ceasurile fără Dumnezeu. Toate lucrurile sunt goliciune, dacă nu sunt pline de Dumnezeu.

Oamenii au fiinţă numai când sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au fiinţă, dar şi oameni care nu au fiinţă. Acest lucru se socoteşte după măsura lui Dumnezeu şi după măsura fiinţei pe care o poartă în ei oamenii.

Cu frică şi cu cutremur mărturisesc: sunt şi oameni lipsiţi de fiinţă. Ei sunt ca şi cum nu ar fi. Se deosebesc de oamenii plini de fiinţă precum se deosebesc obiectele din vis de realitate. Cu toate că, pentru sufletele nepricepute, toţi oamenii par a fi în aceeaşi măsură plini de fiinţă.

Dar mai pot să trăiască oamenii lipsiţi de fiinţă, mă veţi întreba? Da, pentru că atunci când focul se stinge de tot, fumul cel din urmă se învârteşte încă deasupra vetrei.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Învățături despre bine și rău, Editura Sophia, București, 2006, p. 80)