Copiii sub vârsta de 6 ani absorb ca un burete cunoştinţele primite la nivel subconştient, fără nici un efort deliberat, fără a-şi folosi logica sau raţiunea, prin intermediul unor contacte şi interacţiuni concrete, nemijlocite, cu lumea pe care o cunosc din propria experienţă, fără a avea nevoie de lecţii formale (în sensul în care înțeleg adulţii termenul de „lecţie”). Atingerea, mirosul, gustul, auzul şi văzul le înlesnesc copiilor o cunoaştere firească a lumii înconjurătoare. Ei învaţă şi vor învăţa în permanenţă o mulţime de lucruri, indiferent de ce vor spune sau vor face adulţii.

Singura influenţă pe care adulţii o pot exercita asupra copiilor constă în a determina dacă ceea ce învaţă copiii este bun sau rău, constructiv sau distructiv. Văzut în această lumină, rolul adulţilor devine mai mult acela de a înlesni preluarea cunoştinţelor de către copii, în loc de a fi cei care le predau aceste cunoştinţe. Din momentul zămislirii sale, copilul posedă sămânţa devenirii sale, sămânţa dată de Dumnezeu Însuși. Dumnezeu ştie în ce scop l-a creat pe fiecare individ, unic în felul lui.

În condiţii optime – în condiţiile în care un copil va dobândi o credinţă puternică, de nezdruncinat, în Dumnezeu, dorinţa de a-L urma pe Hristos în toate şi de a face voia Lui în toate, încrederea totală în Sfântul Duh şi curajul de a înfrunta orice luptă duhovnicească – copilul va deveni, prin har, ce doreşte Dumnezeu să devină.

Pentru realizarea acestui deziderat e necesar ca fiecare părinte sau dascăl să reflecteze îndelung la modalităţile cele mai indicate de a-i educa pe copii („Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni nu se va abate de la ea.” – Pilde 22, 6)

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 22)