Poate că așa, ne vom putea raporta la noi înșine și altfel, în aceste stări de totală degringoladă instalată la toate nivelele vieții sociale, decât o facem în mod obișnuit. Traversăm cu toții, în aceste zile, o perioadă grea, trăim clipe de coșmar, nu doar la nivel individual și comunitar, ci, așa cum vedem, și la nivel mondial, ceea ce e foarte trist.

Foarte des auzim, zi de zi, tot felul de caracterizări ale situației în care ne găsim acum, unele realiste, altele mai puțin, și anume: provocare, criză, amenințare, înscenare, război etc. Analizate toate în ceea ce se definește sensul lor, par a fi corecte, deși, pentru multe, se mai găsește, încă, din plin, loc de interpretare. Dincolo de toate acestea, eu aș caracteriza, însă, pandemia Coronavirus ca fiind și o profundă încercare, o provocare a fiecăruia dintre noi, nu atât la nivel exterior, vizând trupul, cât la cel interior, vizând sufletul, credința, omul religios din noi.

Din această situație, indiferent cum o caracterizăm, vom ieși, și sperăm, cât mai repede. Medicina face eforturi mari, în acest sens, și nu numai ea, iar noi trebuie să fim ascultători, înțelepți, calmi, urmând sfaturile și prescripțiile celor responsabili cu gestionarea crizei. Însă, pe lângă toate acestea, între preocupările capitale pe care să le avem în aceste zile trebuie să fie și aceea a unei introspecții personale, a unei călătorii spre interiorul nostru, spre sufletul nostru, spre acea forță din noi, care este credința. Poate o astfel de călătorie, spre noi înșine, spre credința noastră, ne va ajuta să depășim mai ușor clipele de suferință și de derută prin care trecem.

Dar, pentru că am amintit de credință, haideți, să ne întrebăm: Ce este credința? Ce înseamnă să credem în Dumnezeu, azi? Când spun „azi”, nu mă refer la ziua de azi, înțeleasă ca unitate sau subdiviziune a timpului, ci la „timpul de azi”, adică la „zilele de azi”, la „vremurile” pe care le trăim. Având un răspuns la aceste întrebări, cu siguranță, vom dobândi un ajutor, care să faciliteze depășirea încercării de față.

A crede sau nu în Dumnezeu nu înseamnă nici a crede că El există, nici că nu există! Credința nu este un act intelectual, nici produsul unor reflecții, nici măcar efectul unei religiozități! Credința este o energie, o forță, o putere interioară care se articulează pe alte legi decât cele ale existenței noastre efemere. Dar, într-o societate, și-ntr-o lume, în care singura lege de raportare la tot ceea ce există, pare a fi doar palpabilul, desigur, ne întrebăm: Ce înseamnă să mai crezi în Dumnezeu?

Aș răspunde cu un text din Epistola către Evrei, în care credinței i se dă o definiție, dar, de fapt, nu este vorba despre o definiție, cât mai degrabă de o descriere a efectului credinței. Iată ce spune textul: „Credinţa este încredințarea celor nădăjduite și dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11,1).

Textul este provocator pentru mulți și greu de acceptat. Și mi se pare normal! Cum să înțelegi că ceea ce speri, că ceea ce încă nu posezi, este deja realitate dovedită? Și totuși, credința este, în mod evident, realitatea unei energii, a unei forțe din noi, care poate transforma irealul în real, imposibilul în posibil în chiar clipa de față. Fostul Mitropolit, Bartolomeu Anania, traduce, în Biblia sa, expresia din original „Εστιν δὲ πίστις ἐλπιζομένων ὑπόστασις” (Evr 11,1) cu „Credința este fiinţarea celor nădăjduite”, adică substanţa (hypóstasis) celor nădăjduite. Aceasta înseamnă că, în clipa în care crezi (total) în obiectul speranţei tale, acesta devine deja o realitate, capătă substanţă; virtualul se converteşte în real.

Mântuitorul ne asigură și El de această forță din noi. Iată ce zice: „De aceea vă spun: Pe toate câte le cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi şi primit, şi le veţi avea” (Mc 11,24). Ca ilustrare a acestui adevăr, într-o rugăciune liturgică noi îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că „ne-a dăruit împărăţia ce va să fie”. Împărăția lui Dumnezeu este încă o realitate viitoare, dar credinciosul, care crede în ea, o posedă deja. Așadar, credinţa exprimată-n rugăciune, transformă obiectul cererii în realitate imediată.

Desigur, în aceste zile, pentru ca obiectul speranței noastre – însănătoșirea, încetarea epidemiei – să devină realitate, avem nevoie mai mult ca oricând de această forță din noi, credința, dar nu una înțeleasă ca act intelectual, ci ca putere care ne conectează direct cu Dumnezeu, singurul Care poate face totul posibil. As dori să fac referire, în acest sens, ca să înțelegem mai bine ce este credința, și ce poate realiza ea, la un episod biblic. Este vorba despre un dialog dintre un tată și Iisus, și-apoi despre minunea care a urmat convorbirii.

Istorisirea o găsim în Evanghelia după Marcu, în capitolul 9,17-29. Acțiunea se petrece a doua zi după evenimentul Schimbării la Față a lui Iisus, pe Muntele Taborului. Pe când Acesta cobora din munte, din mulţime, se desprinde un om, îi iese înainte, şi-I spune: „Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are un duh mut” (Mc 9,17). Mai întâi îl adusese la Ucenici, dar ei n-au putut să-l vindece.

Înainte, însă, de săvârșirea minunii, Iisus are un dialog cu tatăl copilului și care este important în iconomia înțelegerii minunii. Astfel, Iisus îi pune tatălui o întrebare: „Câtă vreme este de când i-a venit lui aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie”. Și tatăl continuă: „Dar, dacă tu poţi ceva, ajută-ne, fie-ţi milă de noi” (v. 22). Răspunsul Mântuitorului este foarte important: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Şi, îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” (vv. 23-24).

Ce înseamnă acest paradox din răspunsul tatălui în care credința este numită necredință? Nimic altceva decât faptul că el credea în Dumnezeu, însă, doar intelectual, pasiv, nu și dinamic, activ, în care să exprime acea forță din el care să-l ajute să treacă, cu problema lui, dincolo de realitatea imediată, acolo unde domnesc alte legi după care se conduce existența, și anume, cele care depășesc palpabilul, logica și cugetarea omenească. Doar acolo se produce minunea, adică, ceea ce este cu neputință la oameni, să fie cu putință la Dumnezeu.

Iată de ce avem nevoie în aceste zile! Să apelăm la această forță din noi, exprimată în rugăciune, și virtualul de mâine, adică ceea ce sperăm cu toții, sănătatea noastră și a lumii întregii, se poate transforma, chiar azi, în realitate. Numai că, nu avem nevoie doar de o sănătate a trupului, ci și de una a minții, a logicii, a rațiunii, a sufletului din noi. Și pe aceasta trebuie să o căutăm!

Așadar, să nu deznădăjduim! Ceea ce nu putem face noi, poate face Dumnezeu, la care toate sunt cu putință. Dar, El face acest „mai mult” decât putem noi, numai dacă apelăm la această forță din noi, care se cheamă, credință!