„Cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă” (Luca 8, 5-15)

Văd oameni care se declară creștini susținând curente morale și de cultură care sfidează Evanghelia. Credeți-mă nu încape judecată. Se aliniază toți la un singur punct: înjurarea Bisericii. Ea însăși, construcție umană în parte, dând senzația de teren arid sămânței celei bune uneori. Ori hambar de bozii și buruieni. Ceea ce nu s-a schimbat este sămânța. Și brațul dăruitor al Risipitorului. Restul e mereu la fel dar altfel. Ceea ce cred că ne lipsește mai abitir ca oricând este răbdarea rodirii.

Suntem în plină vreme de testare a acestei Evanghelii. Așezate sub titlul Pilda Semănătorului (Luca 8, 5-15) ne-aduce aminte de noi, de starea noastră în rodul Împărăției. Cum stăm? Unde ne situăm în pilda aceasta-radiografie, pildă test? O spune Domnul Hristos dinaintea unei mulțimi pestrițe. Între oameni, unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele  duhuri în care nu mai cred astăzi iluminiștii – și Luca ne scrie numele lor: Maria Magdalena, Ioana – femeia lui Huza, un iconom de-al lui Irod și Suzana. Cred că nu la întâmplare sunt arătate aici cu numele. Ci pentru că văzându-le pe ele mulțimea bodogănea. Precum unii de astăzi care cred că Biserica e numai pentru perfecți și excepționali. Și care fac morală Bisericii că nu se comportă așa cum au stabilit ei, în mintea lor. Dese ori ocupată cu politic și economic și care, eliberată de stresul cotidian, din când în când evadează spre judecarea Bisericii. Și atunci ca și acum perspectiva din care privesc ei credința este cea care-i judecă și-i așază între gafeuri.

Să privim de-aproape pilda. Hristos nu judecă sămânța ratată. Brațul lui se deschide larg. Maximum de deschidere este întinderea Brațelor Sale pe Cruce. Căci, e bine să înțelegem aceasta, El este Semănătorul. Privind spre semănătura din care trăiau ascultătorii Lui, Domnul le deschide ochii sufletești. Parte din semănătură pare că se pierde. Păsările o iau și urcă la cer cu ea. O risipesc pozitiv, ar gândi unii astăzi. Domnul o aseamănă cu risipa de cuvânt furat de diavol – cel în care nu mai cred iluminiștii, nu-i așa – din inima oamenilor. Ca nu cumva crezând să se mântuiască. E cuvântul furat prin vorbe meșteșugite. Cuvântul lui Hristos anulat prin cuvinte, vector ale unor vectori de imagine – cum s-ar zice – care ne citează din Camus ori romane SF și noi ar trebui să-i credem că acolo e adevărul iar nu în Evanghelie. Ba unii dinte noi chiar îi cred. Și fac din ei idolii noii comunicări. Comunicarea nimicului. Pentru că pururea răzvrătiți, inventând cuvinte grele și scăldându-se în puhava lor nerodnicie ne-au învățat cuvintele libertății lumii lor. O lume în care dacă nu gândești asemeni lor ești judecat, condamnat și executat.

Alt soi de finalizare este aceea a semințelor care cad pe piatră. Le risipește vântul că nu prind rădăcină. Sol greu pentru rod piatra. Domnul ne spune că-i reprezintă pe aceia care auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie dar nu fac rădăcină în credință. La vreme de încercare se leapădă. Creștinii de protipendadă. Care se trag în poză în biserică. Să dea bine. Care aplaudă colindele și participă la slujbe ca la un soi de partiuri, ba chiar sunt nași de botez ori cununie dar când e nevoie de mărturia lor creștină își aduc aminte doar de interesele lor. Și stau ascunși după draperiile comodității la geamurile orbirii de sens.

Altă parte din sămânță cade între spini. Pare că este inevitabilă sufocarea ei. Înăbușirea seminței în buruiană. E sămânța ce-i reprezintă pe cei care aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile se înăbușă și nu rodesc. Nimic mai limpede. Orice inteligență dacă se scufundă în preocupările binelui propriu își amputează libertatea de a rodi. Doar a patra parte din sămânță cade pe pământ bun. Și rodește. Însutit. Recuperând așadar sămânța ratată. Reconfigurând rodul din hambar. Semn că Dumnezeu nu pierde niciodată. Ci că dintr-o sămânță bună căzută pe pământ bun se restaurează baza de bogăție spirituală care umple de rod Împărăția. Pentru că acei ce sunt cu inima curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare. Pilda, astfel tâlcuită de Însuși Domnul, e mult mai grea decât pare.  Gândurile mele, strecurate intra-text, nu sunt nici pe departe atât de chirurgical atente cât ale Mântuitorului. El ne îndeamnă să nu ne mințim. Nu judecă sămânța și nici locul „aterizării” ei. Dar ne spune că în procesul credinței darul Lui este egal (sămânța).

Locul primirii noastre nu este același și noi suntem când margine de drum ori piatră, când văioagă de bururieni. Pământ nelucrat pentru ca sămânța să nu aibă rost în aruncare. Aici este cheia Evangheliei. Aud tot mai des despre inteligența modernistului și prostia credinciosului. Despre deschiderea morală a eliberatului de creștinism. Despre cât de importante au devenit doctrinele liberalismului moral ori culturii simandicos estetice și lipsite de etică. Văd oameni care se declară creștini susținând curente morale și de cultură care sfidează Evanghelia. Credeți-mă nu încape judecată. Se aliniază toți la un singur punct: înjurarea Bisericii. Ea însăși, construcție umană în parte, dând senzația de teren arid sămânței celei bune uneori. Ori hambar de bozii și buruieni. Ceea ce nu s-a schimbat este sămânța. Și brațul dăruitor al Risipitorului. Restul e mereu la fel dar altfel. Ceea ce cred că ne lipsește mai abitir ca oricând este răbdarea rodirii. Prea le vrem pe toate repede. Ca noi. Ori uneori e nevoie de multă răbdare și îndelungă-răbdare. Cu o condiție minimală. Răbdarea creștină să nu fie confundată cu prostia. Cum des se întâmplă acum.

Lacomă la vorbe, vremea de-acum pare că nu întâmplător strigă după autostrăzi. Sămânța cuvântului căzută mereu pe lângă proiecte hrănește buruiana și spinii. Și acestea încep să se creadă pădure de fagi și luminișuri de măslini în rod. Ce spune Domnul este un pic mai atent. Credința se joacă la două capete. Este darul Lui. Dar fără noi e un non-sens. Remarc că pentru a fi fericiți, cei care nu cred în Dumnezeu fac webminarii despre fericire și pleacă departe (sau, mă rog, plecau) pentru vacanțe despre care să vorbească tot anul. Investesc în propriile vise (și dese ori vedenii) și sunt afectați de pandemie printr-un soi de ipohondrie dureroasă. Îi cred. Fără Dumnezeu te agăți de orice. Și idolatrizarea țintei agățării îți dă o stare de fericire pe care o autodefinești ca atare. Refuzi religiosul, pentru că tu ești deja în spațiul propriei încercări de a te defini ca om-idol. În credință nu este așa. Poți trăi momente de derută. De emoție în care reacționezi prost și necivilizat (după standardele – altfel mereu duble – ale moraliștilor de serviciu). Poți să te entuziasmezi și apoi să ratezi întâlnirea cu Dumnezeu. Dar nu te încăpățânezi să-i refuzi chemarea. Dorința Lui de a te face să rodești. E vremea răbdării. Care nu înseamnă lipsă de reacție ci sinceritate a așezării la îndemâna Semănătorului Risipitor. Pilda este despre noi. Să deschidem ochii mari. Să ne vedem.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie