În societatea în care trăim, cel care va dori să urmeze o cale determinată a vieții, de pildă, să studieze, să se ocupe cu tehnologia, sau armata, sau altele asemenea, își dă mai întâi elementele identității lui. Se înscrie de exemplu pe listele candidaților la studii, mărturisește credință și supunere legilor și normelor respective și abia după aceea începe lucrarea practică a învățăturii, care îl va arăta, cum este și scopul lui, o somitate experimentată în ramura pe care a ales-o. Inițierea lui în știință începe printr-o învățătură teoretică necesară ca să intre în înțelegerea materiei care îl interesează și apoi trece la aplicarea practică a legilor și normelor profesiei în acord cu ceea ce i-au predat profesorii săi, până ce va deveni deplin stăpân pe știința lui. Ca o dovadă a succesului său va fi, în final, primirea diplomei.

Ceva analog este valabil și în viața noastră creștină. Și noi prin credința introductivă în adevăratul Dumnezeu, cu participarea noastră prin Taine la Trupul lui Hristos al nostru, la Biserică, prin mărturisirea credinței noastre și prin lucrarea dumnezeieștilor porunci, precum și prin păzirea tuturor celorlalte lucruri pe care le cuprinde sfânta noastră Predanie, ne aflăm pe drumul corect spre succes. Însă acest succes, această țintă, acest rezultat, ceea ce va fi „diploma” noastră, toate acestea încă nu le-am reușit. Mai jos ne vom ocupa tocmai cu această temă: reușita, succesul scopului nostru.

***

În omilia anterioară, ne-am ocupat cu dumnezeiasca dragoste și toate consecințele ei, care s-a arătat în toată deplinătatea ei ca având țintă principală omul și ilustrând relația lui Dumnezeu cu noi. Acum vom cerceta locul nostru: Care este locul  nostru după căderea și supunerea noastră stricăciunii și morții, încât să putem în mod conștient și corect să acționăm, în stadiul în care ne aflăm, ca să reușim în chemarea noastră din nou și în mântuirea noastră. De altfel, acel cunoaște-te pe tine însuți! este preceptul de bază al oricărei filosofii sănătoase.

Cu privire la aceasta autocunoaștere și la nenorocirea universală a neamului omenesc de după despărțirea noastră de Dumnezeu, să-l lăsăm pe Sfântul Apostol Pavel să ne vorbească, el fiind cel mai profund gânditor și psiholog al tuturor veacurilor. Dar știu că eu (omul) sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu știu. Căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc ...Și continuă: Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine ce este bun, adică în trupul meu. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Și continuând înțeleptul lui Dumnezeu, anatomistul existenței omenești, ne descoperă restortul acestei mișcări pervertite: Dar dacă ceea ce nu vreau aceea săvârșesc, atunci nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuiește în mine[1]. Găsesc deci, în mine care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci după omul cel lăuntric mă bucur de Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Și încheie cu următoarele cuvinte care constituie plânsul comun tuturor oamenilor: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?[2]. Practic, nimic altceva nu ar fi mai potrivit ca o concluzie finală decât aceasta, pe care Sfântul Pavel a scris-o cu atâta suspin!

Dar să ne întoarcem la text și să încercăm să punem diagnosticul cu scopul de a găsi tratamentul: Găsesc deci, în mine care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Ar trebui să ne cutremure cuvintele acestea! Adică după cădere nu am pierdut numai ideea de bine, faptul de a gândi binele și de a-l lucra, ci am dobândit și o statornică pervertire a firii și aplecarea, tendința de a face răul, o silire a minții și voinței la a face răul. Deși s-au păstrat înlăuntrul nostru particularitățile elementare ale după chipului și  asemănării proprii creației noastre de către Dumnezeu, potențial putem concepe binele, dar voința noastră este silită cu putere pentru punerea în practică a răului pe care, de fapt, îl urâm. Ceea ce spune Pavel că după omul cel lăuntric mă bucur de Legea lui Dumnezeu, privește gândirea liberă a minții care concepe binele. Dar puterea păcatului, având într-un fel sălașul în mădularele noastre, reacționează. Astfel, deși eu vreau să fac binele, înlăuntrul meu este răul care este la îndemână.

Omul, așadar, are să ducă două lupte acum: cum să reușească rațiunea lui să aleagă binele în locul răului și cum legea minții lui să biruiască puterea păcatului care se luptă cu el și care se află în mădularele noastre și care ne silește într-un mod opus lumii noastre lăuntrice, încât fiecare să vadă fără împiedicare ce se află înlăuntrul lui. Cuvintele lui Pavel seamănă cu o oglindă diferită de alte oglinzi. Această oglindă nu arată zbârciturile și celelalte cusururi ale persoanei noastre, ci arată lumea noastră lăuntrică în toată adâncimea ei.

Toate acestea întăresc cuvintele lui Moise de la Facere: cugetul omului este plecat cu sârguință spre cele rele din tinerețile lui[3], exact cum într-un organism bolnav legile fizice nu mai funcționează normal.

Până aici am descris pe baza descoperirii Sfintei Scripturi firea omenească  goală, fără dumnezeiescul har și supusă pe de-a-ntregul unei îndoite morți. Acum haideți să descriem din nou, din aceleași surse, prisosința harului pe care l-a vărsat Dumnezeu asupra omului. Pentru că în mod real iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale a iconomisit ca acolo unde s-a înmulțit păcatul, să prisosească harul[4]. Mulțumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru – zice Pavel în numele nostru, al tuturor – pentru că Legea Duhului vieții în Hristos Iisus m-a eliberat din legea păcatului și a morții[5]. Și nu numai aceasta. Ioan zice încă și altceva care este fără de asemănare mai mare: Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut[6].

Am comparat aici două stări extreme. Pe de o parte, golătatea și neputința firii omenești după cădere, neputință până în punctul că aproape nu se mai arată nici un semn al capacității de a lucra binele. Pe de altă parte, s-a subliniat aici eliberarea noastră din legea păcatului și a morții prin Legea Duhului vieții în Hristos Iisus. Lucrul acesta a fost izbândit când Dumnezeiescul Cuvânt prin înomenirea Lui a asumat firea omenească în sânurile propriei Lui dumnezeiri, și ca urmare, omul a fost înălțat, prin dumnezeiescul har, la starea îndumnezeirii după har

[1] Rom. 7, 15-20.

[2] Rom. 7, 14-24.

[3] Fc. 8, 21.

[4] Rom. 5, 20

[5] Rom. 8, 2.

[6] In. 1, 12-13.