Cum îi pregătim pe copii să-L cunoască pe Dumnezeu?

A părinţilor, mai mult decât a oricui altcuiva, este îndatorirea de a-i învăţa pe copii această formă specială de comunicare numită „închinare”. Simbolurile se cer explicate, iar explicaţiile cer dăruire. Limbajul noastru religios, felul în care ne comunicăm credinţa, prin tot ceea ce spunem şi înfăptuim, necesită o reflecţie atentă.

Dintre toţi creştinii, părinţiii ortodocşi se află într-o poziţie unică din punctul de vedere al educaţiei religioase. Noi avem la îndemână instrumente „gata confecţionate” pentru a imprima adevărurile dumnezeieşti în sufletele copiilor, în chipul cel mai firesc cu putinţă. Închinarea noastră include toate simţurile noastre, atât trupul, cât şi mintea. De la începutul vieţii, pruncul simte mirosul tămâii, gusta Sfânta Împărtăşanie, vede lumânările şi icoanele, aude cântările liturgice şi frumoasele rugăciuni, copiii noştri ating lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu şi ştiu intuitiv că se află într-un loc sfânt.

Cu toate că Biserica ‒ prin arhitectura ei, prin ritualurile liturgice, prin şcoala duminicală, prin simbolurile religioase ‒ îi oferă copilului imagini desprinse dintr-o realitate mult mai amplă, adică din Împărăţia lui Dumnezeu, părinţii rămân, în fapt, principalii lui educatori religioşi. Cele câteva ore în care se desfăşoară activităţile religioase duminică nu sunt suficiente pentru a desăvârşi educaţia religioasă a copiilor noştri; în definitiv, este vorba despre o răspundere foarte mare.

Drept aceea, părinţii trebuie să fie cei care să conlucreze cu Dumnezeu la aşezarea treptelor spre credinţa în sufletele copiilor, cei care să le arate calea spre îndumnezeire ‒ atât cât pot ei de bine, prin cuvintele şi faptele lor. A lor, a părinţilor, mai mult decât a oricui altcuiva, este îndatorirea de a-i învăţa pe copii această formă specială de comunicare numită „închinare”. Simbolurile se cer explicate, iar explicaţiile cer dăruire. Limbajul noastru religios, felul în care ne comunicăm credinţa, prin tot ceea ce spunem şi înfăptuim, necesită o reflecţie atentă.

Mai presus de toate, e bine să ne amintim că educaţia religioasă nu se încheie la vârsta de 16 ani. Evoluţia pe scara credinţei are loc în familie. Potrivit lui John Boojamra, oriunde oamenii pot fi influenţaţi, schimbaţi sau înnoiţi în chip semnificativ.

(Elizabeth White, Cum îndrumăm copilul în viaţa duhovnicească, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, p. 100)

De la același autor

Ultimele din categorie