Educația copiilor – sensul vieții părinților. Sfaturi duhovnicești ale Sfântului Porfirie Kafsokalivitul

 

O familie clădită pe valorile morale și virtuțile creștine este un loc binecuvântat, o oază de liniște și împlinire, un rai în miniatură, prezent încă din lumea și viața aceasta, ca o pregustare a fericirii ce „va să vină”. Și, pentru astfel de soți și părinți, copiii reprezintă adevărate daruri cerești, spre împlinire și mântuire.

Sfântul Porfirie Kafsokalivitul ne-a lăsat numeroase cuvinte duhovnicești în care îi învață pe părinți cum să se pregătească și cum să primească venirea copiilor pe lume, cum să îi crească și să îi educe. Astfel, găsim între îndemnurile sale cuvinte de prețuire față de viitoarea mamă și de responsabilizare a ei asupra darului nașterii de prunci, prin care părinții se aseamănă lui Dumnezeu, Cel ce a creat lumea, din infinita Sa iubire. Dacă Dumnezeu le-a adus pe toate de la neființă la ființă, în calitatea Sa de Creator principal, părinții care dau naștere la copii sunt creatori secundari, continuând și ducând mai departe opera Lui de creare, perpetuând viața primită în dar.

Referindu-se la momentul în care trebuie să înceapă educația copiilor, Sfântul Porfirie considera că acesta îl constituie însăși clipa zămislirii lor. „Educația copiilor începe din ceasul zămislirii lor. Embrionul aude și simte în pântecele maicii lui. Da, aude și vede cu ochii mamei. Percepe mișcările și simțămintele ei, deși mintea lui încă nu s-a dezvoltat. Se întunecă chipul mamei, se întunecă și el. Se enervează mama, se enervează și el. Tot ceea ce simte mama – tristețe, durere, teamă, neliniște – trăiește și el.  Dacă mama nu dorește embrionul, dacă nu-l iubește, el simte și se rănește sufletul lui, iar aceste răni îl însoțesc toată viața. La fel se întâmplă cu simțămintele sfinte ale mamei: când are bucurie, pace, iubire pentru embrion, le transmite tainic și acestuia, precum se întâmplă cu copiii născuți”.

Având în vedere situația specială în care se află viitoarea mamă și efectul stării ei generale asupra viitorului copil, Sfântul Porfirie recomanda ca, în perioada sarcinii, aceasta să aibă un program mai intens de rugăciune, să citească psalmi și să cânte tropare, să mângâie pântecele care adăpostește, ca o iesle, copilul, și să „trăiască o viață sfântă”. Intensificarea vieții duhovnicești a familiei și a mamei se datorează în primul rând faptului că, în timpul sarcinii, ea are o legătură specială cu Dumnezeu, fără ajutorul Căruia nimic nu s-ar împlini și nu ar putea fi dus la bun sfârșit, inclusiv sarcina. Fără asistența lui Dumnezeu, omul nu ar putea face nimic pentru viitorul copil, pentru că „Domnul, Cel ce a îngăduit zămislirea, poate face totul. Există, oare, minune mai mare ca zămislirea și nașterea unei ființe umane? De aceea, spre El să ne îndreptăm și Lui Îi cerem prin rugăciuni fiebinți să poarte de grijă trupului și sufletului copilașului ce încă se află în pântecele mamei sale. Iar Domnul, prin harul Duhului Sfânt, Se va îngriji și de trupul și de sufletul nenăscutului”.

Dragostea Sfântului Porfirie și prețuirea sa înaltă față de viitoarele mame se oglindește și în două situații concrete, consemnate de ucenicii săi. Odată, i-a spui unui medic pediatru din Policlinica în care slujea: „Să le spui mamelor să simtă în inima lor câtă cinste le-a dat Dumnezeu că le-a învrednicit să devină mame. Să-i vorbească pruncului nenăscut și să-l mângâie, fiindcă embrionul va simți, tainic, această mângâiere. Să se roage pentru el cu multă dragoste, căci embrionul simte, ca și copilul nou-născut, lipsa dragostea mamei, nervii ei, furia și dezgustul, iar toate acestea îi pot crea traume ce-l vor însoți întreaga viață. Dacă mama are simțăminte sfinte și duce o viață sfântă, în rugăciune, atunci îl sfințește și pe copil, încă din momentul zămislirii. Aceleași lucruri sunt valabile și pentru tătici”.

Iar altădată, l-a sfătuit să îi consulte pe copii, în modul următor:

„- Fii atent la mine. În clipa în care consulți un copilaș, să te rogi lăuntric, spunând Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-l pe robul Tău.

(Spunând aceasta, Părintele respiră adânc, deschizându-și brațele).

Iată, astfel, cu inima deschisă, te vei ruga pentru fiecare copilaș. E un suflețel pe care Dumnezeu l-a trimis în mâinile tale. Iar în timp ce-ți pui mâna pe căpușorul lor, să te rogi fiebinte lăuntric, iar harul lui Dumnezeu va atinge suflețelul copilului.

Toate acestea sunt taine. Ceilalți n-ar înțelege nimic din ele.

Îi vei da copilului medicamente conform științei tale, dar în cele din urmă, copilașul va fi tămăduit de Hristos, Căruia vă veți ruga și tu și părinții săi. Crezi ce-ți spun?”.

Educația copiilor este un proces amplu și durează atât întreaga viață a acestora, cât și întreaga viață a părinților, care sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu pentru copii lor sau, cum spunea Sfântul Părinte: „Educația copilului trebuie să înceapă de la zămislirea lui în pântece, să continue pe toată perioada sarcinii și să sporească încontinuu, din ziua nașterii până la maturitatea deplină a copilului”.

În deplin consens cu noțiunile de psihopedagogie contemporană, Sfântul Porfirie recomanda ca educația copiilor să se realizeze începând de la cea mai fragedă vârstă, de timpuriu. Motivul îl constituie faptul că, atunci când copilul este mic, sufletul său este ca „aluatul”, iar acesta „cu cât e mai moale, cu atât se modelează mai ușor. Copilul, cu cât este mai mic, cu atât e mai ușor modelabil și educabil”.

Grija esențială a părinților trebuie să fie aceea de a oferi copiilor nu bunuri materiale, pentru confortul în această viață, ci cunoștințe, convingeri și credințe care să îi conducă spre dobândirea mântuirii. Cei care s-au limitat doar la a le oferi cele necesare traiului lumesc, fără a „mișca un deget” pentru educarea elementară a copiilor lor, se aseamănă lui Iuda care, atras fiind de mirajul celor treizeci de arginți, nu s-a gândit la Împărăția Cerurilor, ci L-a vândut pe Domnul. Astfel de părinți „leneși, neisprăviți și infractori”, la ceasul morții lor își vor pierde toate averile, care nu îi vor însoți în mormânt, dar vor realiza ca și-au pierdut, pentru veșnicie, și copiii, pentru că nu le-au oferit o educație care să îi ajute și pe unii și pe alții, să se întâlnească în fericirea lumii viitoare. Împreună vor cunoaște osânda și suferința veșnică a iadului, chinul cel mai mare fiind acela de trăi în ură și teamă, nu în dragoste și comuniune.

Un principiu important asupra căruia insistă Sfântul Porfirie cu privire la educație este acela că ea trebuie să se facă prin deplina respectare a libertății și a abilităților sau a trăsăturilor de personalitate ale copiilor, în funcție de interesul lor nativ. Secretul reușitei ei nu constă în constrângerea copiilor și, de aceea, părinții nu trebuie să fie niște „polițiști neînduplecați”. Părinții radiază ceea ce trăiesc. Dacă Hristos este prezent în viața lor, atunci El va fi împărtășit și copiilor, iar dacă acest lucru se va face la o vârstă fragedă, „nu va mai fi nevoie de multă osteneală atunci când va crește”, viața duhovnicească devenind, pentru el, o înaltă deprindere și o obișnuință firească. Ținând cont de acest adevăr, Sfântul Porfirie sfătuia să nu-i certăm pe copii, ci să-i sfătuim. În mod deosebit această îndrumare trebuie să fie făcută până când copiii ajung la vârsta de cel puțin unsprezece ani, vârstă la care ei încep să aibă discernământ și responsabilitate deplină.

În același cult al libertății dublate de responsabilitate, în care trebuie efectuată educația copiilor, Sfântul Porfirie recomanda, și de această dată în consens cu cele mai moderne principii pedagogice, ca părinții să nu îi copleșească pe copii, printr-o grijă exagerată, ci să îi ajute ca, prin înfruntarea și depășirea unor greutăți adaptate vârstei lor, să dobândească rezistență morală și să se maturizeze. Grija exagerată este vătămătoare atât pentru copii, care vor rămâne imaturi, fragili și moleșiți și nu vor răzbate în viață, cât și pentru părinții de care vor depinde permanent. „Atunci va înainta, spune Sfântul Părinte, când îl vei lăsa liber”.

Copiii trebuie educați în cultul virtuților creștine. În mod deosebit, Sfântul Porfirie insistă asupra eforturilor părinților de a sădi în sufletul lor modestia sau smerenia, care este „medicamentul și marele secret pentru creșterea copiilor”. Ei nu trebuie lăudați în mod exagerat, nici chiar pentru rezultatele cele mai bune, ci sfătuiți să se roage lui Dumnezeu înainte de orice lucrare a lor, iar apoi să mulțumească pentru ajutorul primit. Mai degrabă ei trebuie „îmbărbătați” prin cuvinte de felul: Copilul meu, Dumnezeu ți-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ți dea Dumnezeu harul Său. Aceasta este totul. Să învețe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.

Laudele exagerate au un efect negativ, făcându-i pe copii inadaptabili, egoiști și neputincioși, aspri și nemiloși, trăind într-o continuă minciună, fără respect de Dumnezeu și de religie și, în cele din urmă, se nenorocesc. Pentru toate acestea, primii răspunzători sunt părinții, învățătorii și profesorii care, în loc să cultive virtuțile creștine, au dezvoltat în ei aroganța și mândria.

Ca unul care a fost luminat de Duhul Sfânt și a trăit viața în „abis” de smerenie, Sfântul athonit consideră că astfel de copii, la care părinții au alimentat și le-au „umflat” super-eul, sunt luați în stăpânire de cel potrivnic și se îndepărtează de toate lucrurile de preț ale vieții, aceasta însăși devenind un labirint în care se rătăcesc și se pierd pe ei înșiși. Din cauza acestei vulnerabilități, a lipsei de discernământ a copiilor, părinții trebuie să urmărească să îi crească în smerenie, care este „sănătatea vieții”.

Dintre toate metodele, principiile și strategiile de educație ce trebuie folosite în vederea obținerii unor roade binecuvântate, spre bucuria părinților, împlinirea copiilor și mântuirea „casei” lor, Sfântul Porfirie așează în centru rugăciunea părinților și, în mod deosebit, a mamei. Principiul general și fundamental recomandat este „iubirea în rugăciune, adică puține cuvinte, dar multă rugăciune. Iată sfatul său: „Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și, când vor crește, vor simți un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copiii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă urechile lor. Poți s-o faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbești despre copiii tăi lui Dumnezeu. ... Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului... Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui... totul „în ureche”; la sfârșit, devine un soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omenștii strădanii îi face bine pe copii”.

Cu o duioșie și delicatețe deosebită, Sfântul Porfirie îndemna mamele să nu le limiteze la a-și mângâia trupești copiii, ci să îi aline cu „mângâierea rugăciunii”. Chiar și atunci când copii nu mai ascultă de părinți, Sfântul Porfirie îi îndeamnă pe cei care i-au adus pe lume să nu își pierdă încrederea în întoarcerea și îndreptarea lor. Dacă nu mai pot vorbi cu copilul lor despre credință și despre Dumnezeu, să caute să vorbească despre toate aceste probleme și necazuri cu Dumnezeu, prin rugăciune. Rugăciunea mamei are puterea să spargă cerurile și să Îl înduplece pe Dumnezeu, fiind o rugăciune din adâncul sufletului și altruistă, pentru alții – copii și binele lor –, nu atât pentru ea și confortul personal. „Toate câte ai vrea să-i spui lui (n.n. - copilul) – și el te-ar respinge din cauza caracterului lui – să-I spui lui Dumnezeu. Îngenunchează înaintea Domnului și, prin harul Său, cuvintele tale vor ajunge în sufletului copilului”.

Prin rugăciune, părinții și în mod deosebit mama, încredințează copilul lui Dumnezeu Care, pentru lacrimile ei, îl va supraveghea, ocroti și călăuzi. Atunci când copiii greșesc, responsabilitatea aparține atât lor, cât și părinților, pentru că nu le-au oferit educația necesară. „Părinții sunt vinovați pentru problemele copiilor. Cauzele tuturor problemelor copiilor sunt părinții. Ei trebuie să se sfințească mai întâi, iar apoi se vor sfinți și copiii. Și-atunci, nu vor mai exista probleme”.

Tot astfel, unor părinți mâhniți de comportamentul necuvenit al copilului lor, le-a spus: „Voi purtați întreaga răspundere pentru starea lui. Din pricina relațiilor proaste dintre voi, chiar din vremea când se afla în pântecele maicii sale i-ați provocat toate aceste traume psihice și toate problemele psihologice pe care acum trebuie să le îndure”.

Pentru greșelile pe care le fac copiii, părinții trebuie să le ofere unele circumstanțe atenuante, odată ce la originea tuturor păcatelor se află ispita și instigarea din partea diavolului sau ale „neamțului”, cum îl numea Sfântul Porfirie, pe cel rău. Lupta nu trebuie îndreptată împotriva copiilor, ci împotriva Satanei, care îi atrage la păcate. Și în această situație, soluția duhovnicească constă în vorbe puține și rugăciune multă, pentru ei.

Este paradigmatică o situație în care Sfântul Paisie, fiind vizitat de o tânără cu o ținută inadecvată, purtând o fustă „super-mini”, o primit-o și a sfătuit-o, cu multă bunătate și blândețe. Mai târziu, un ucenic al său, care fusese de față, relata astfel această împrejurare: „Cu ani în urmă, pe când încă mai slujea la Policlinica din Atena, într-o zi, pe când mergea prin piața Omonia împreună cu două dintre fiicele duhovnicești, văzu venind din față o tânără cu înfățișare provocatoare, purtând o fustă mini, așa cum era moda. Îndată ce au văzut-o, Părintele Porfirie întrebă:

- Ei, ce ziceți? Ce credeți? E de condamnat oare această fată?

- Nu, părinte, i-au răspuns fiicele sale duhovnicești, cunoscându-i convingerile.

- Bine faceți că nu o judecați, zise părintele. Să nu judecați oamenii după aspectul lor exterior. Această fată pe care o vedeți are un suflet minunat. Are un suflet foarte energic, iar ceea ce face acum, adică felul acesta de a provoca, se datorează puterii sufletului său. Gândiți-vă ce s-ar întâmpla dacă această fată L-ar cunoaște pe Hristos, dacă ar cunoaște tot ce știți voi. Cu siguranță ar ajunge foarte departe!”.

Întâlnim, în scrierile Sfântului Porfirie, și numeroase referiri la arta pedagogică și rolul educatorilor, în formarea personalității, odată ce, alături de părinți, aceștia pot avea o contribuție esențială în ceea ce privește devenirea umană. Educarea copiilor este o vocație la baza căreia trebuie să se afle iubirea și jertfa. Când întrunește aceste calități, ea oferă pedagogilor bucurie și împlinire, iar copiilor – progres și folos. Ca și în cazul părinților și educatorilor, Sfântul Porfirie le recomanda să cultive nu iubirea omenească, ci iubirea întru rugăciune, iubire în Hristos.  Educatorii trebuie să se roage pentru elevii lor, ca harul lui Dumnezeu să-i adumbrească și să îi călăuzească și, mai ales, să încerce să îi învețe ei înșiși, prin pilda de sfințenie a vieții lor.

În mod practic, Sfântul Părinte le oferă următorul scenariu didactic, ce poate constitui un prilej de inspirație, cel puțin pentru profesorii de religie de astăzi: „Copiilor să nu le spuneți multe despre Hristos, despre Dumnezeu, ci să vă rugați lui Dumnezeu pentru copii. Cuvintele lovesc în urechi, în vreme ce rugăciunea merge la inimă. Ascultați un secret. În prima zi, când veți intra în clasă, să nu le țineți lecții. Să le vorbiți frumos. Cuvânt cu cuvânt. Să vă purtați cu iubire față de copii. La început, să nu le vorbiți deloc despre Dumnezeu, nici despre suflet. Aceasta altădată, mai târziu. Însă în ziua în care le veți vorbi despre Dumnezeu, îi veți pregăti bine și să le spuneți:

- Există o temă despre care mulți se îndoiesc. Este vorba despre Dumnezeu. Ce părere aveți?

Apoi discuție, Într-altă zi, despre tema suflet.

- Există suflet?

Apoi să vorbiți despre rău din perspectivă filosofică. Să le spuneți că avem două feluri de sine – cel bun și cel rău. Trebuie să-l cultivăm pe cel bun. Acesta tinde spre sporire, bunătate, iubire. Pe el trebuie să-l deșteptăm, ca să devenim oameni buni în societate. Să vă amintiți de acel „Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?”. Dar să nu le spuneți așa, ci cu cuvinte, cam așa: „Copii, să fiți treji pentru studiu, pentru bine, pentru frumos. Numai iubirea le face pe toate frumoase, și viața noastră se umple și dobândește sens. Sinele cel rău ne trage către lenevie și nepăsare. Dar aceasta ne face viața searbădă, fără sens și frumusețe”.

Așa procedând și săvârșindu-și opera cu vocație, credință și iubire, educatorii, învățătorii și profesorii creștini vor primi răsplată din partea lui Dumnezeu – iertarea păcatelor și sfințirea vieții sau mântuirea. 

De la același autor

Ultimele din categorie