Al doilea (principiu de bază al părintelui Serafim) - toţi creştinii ortodocşi “serioşi şi cumpătaţi” (una din expresiile lui preferate) – fie călugări, preoţi căsătoriţi din parohii sau mireni – trebuie să dobândească ceea ce el numea o “mentalitate de catacombă” pentru a lucra duhovniceşte asupra lor înşişi. El se referea atât la catacombele Creştinismului primar cât şi la cele ale Jugului Sovietic din aceste secol – dar el nu se referea literalmente la catacombele propriu-zise, nici nu propovăduia ruperea de structura văzută a Bisericii de episcopii ei; şi, în mod deosebit, nu se referea la “ a-şi urma propriile interese şi înclinaţii indiferent de ce-ar spune alţii”. Mai degrabă, el voia să spună că nu trebuie să confundăm bogăţia, frumuseţea exterioară a credinţei (necesară şi ea bineînţeles) cu componenta ei interioară, hristocentrică, pe viaţa duhului. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 17) – aceasta era, cum s- ar spune, laitmotivul preferat al părintelui Serafim, şi de câte ori vedea tineri copleşiţi de aspectele exterioare – vieţi de sfinţi, diferite istorii, clădiri impunătoare etc. - devenind vrăjiţi sau împătimiţi de acestea sau de vreo figură bisericească el încerca să îndrepte aceste suflete către lucrul de care este nevoie - lupta lăuntrică pentru pocăinţă şi plinătate în Domnul nostru Iisus Hristos – amintindu-le de întregul sens al vieţii spirituale. Să cităm din scumpul său - Fericitul Augustin:

„Există un fel de vedere fericită, care ne-a fost păstrată... strălucita frumuseţe a acelei fericiri pe care Dumnezeu a păstrat-o pentru cei ce se tem de El... Pentru aceasta sunt încercate inimile noastre prin toate greutăţile şi ispitele vieţii acesteia. Nu te mira că eşti învăţat în mijlocul ostenelilor: eşti învăţat pentru un destin minunat (La Psalmul 36).”

Părintele Serafim a înţeles că adevărata lucrare duhovnicească nu este numai o luptă anevoioasă, ci aproape una în care adesea îţi pierzi nădejdea (este o stare des întâlnită în literatura ascetică: disperarea provocată fie de neîmplinirea doririi unor lucruri lumeşti, fie de faptul că ni se pare că Dumnezeu nu ne ascultă; e o probă trimisă de Dumnezeu pentru ca să ne conştientizăm neputinţa şi să ne dăm seama că numai El ne poate ajuta; pe scurt, disperarea lumească se poate transforma în “disperare” duhovnicească, în tânjire după Dumnezeu). Cunoştea aceasta din propria experienţă, suferind adesea de deznădejde. Deşi puţini cunoşteau aceasta în acea vreme, el era adesea ispitit să „renunţe” pur şi simplu. El credea că fără harul lui Dumnezeu şi mijlocirea sfinţilor, pentru cei mai mulţi oameni este chiar imposibil să se hotărască pentru o viaţă duhovnicească şi cu atât mai puţin să sporească pe acea cale. „Dacă cineva ia în serios viaţa duhovnicească - îmi spunea odată părintele Serafim - fără ajutorul lui Dumnezeu, perspectivele se arată sumbre; dar împreună cu Dumnezeu toate sunt posibile”. În Introducerea sa la viaţa Sfântului Paisie Velicikovski, el notează:

„Ne aflăm într-o situaţie fără nădejde! Şi, cu toate acestea, mila lui Dumnezeu nu ne părăseşte, şi chiar se poate spune că astăzi există un curent al unei Ortodoxii autentice care în mod conştient... însetează pentru ceva mai mult decât Ortodoxia “obişnuită”, neputincioasă în faţa violentelor atacuri venite din partea unei lumi profilată pe distrugerea sufletelor... Nu se poate spune că flacăra adevăratei râvne ortodoxe se va stinge înainte de A Doua Venire a lui Hristos; nici că, dacă această flacără există, Hristos Dumnezeul nostru nu va arăta, chiar acum, râvnitorilor Săi, cum să ducă o viaţă ortodoxă adevărată şi inspirată... Oare auziţi, o, ortodocşi ai acestor vremi din urmă? De aceea greşesc cei ce învaţă că, deoarece sfârşitul lumii bate la uşă, noi trebuie să stăm liniştiţi, să nu facem eforturi mari, să păstrăm pur şi simplu învăţătura pe care am moştenit-o şi s-o dăm înapoi, ca talantul îngropat de nevrednicul slujitor (Mat. 25, 24-30), Domnului nostru la venirea Sa!”

Iată motivul exact pentru care spunea el adesea (citând din Scriptură): „Dumnezeu este cu noi!” Această declaraţie era, accentua el, o asigurare pentru noi a unui sfârşit creştinesc al călătoriei acestei vieţi, o călătorie care devenise pentru el, pe măsura trecerii anilor, tot mai stăruitoare şi epuizantă din punct de vedere fizic, duhovnicesc şi sentimental, sfârşind printr-o boală neîndurătoare (omeneşte vorbind) care nu poate fi descrisă decât ca un adevărat martiriu, ultimă curăţire şi lămurire a deja foarte încercatului dar blândului său suflet. Iată deci care a fost pilda şi moştenirea sa pentru noi – una foarte înaltă, nobilă, dar nu de neatins: trebuie să fim cinstiţi şi să ne recunoaştem lenea şi slăbiciunea, dar şi seriozitatea cu care trebuie să ne facem ascultători faţă de Domnul; trebuie să ne nevoim cu toate puterile să colaborăm cu harul lui Dumnezeu; trebuie să ne lăsăm inimile înmuiate de suferinţele vieţii; şi nu trebuie niciodată să pretindem sau să ne prefacem că avem o viaţă duhovnicească, pentru că aceasta este singura care contează, singurul lucru care nu se duce cu trupul în mormânt.

(Ne vorbește părintele Serafim Rose - Scrisori, traducere de Ștefan Francisco Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2003, pp. 325-327)