Implicațiile etice ale credinței într-un astfel de Dumnezeu sunt identice cu cele ale ateismului; însă acest acord lăuntric este, din nou, ascuns în exterior sub un nor de metafore. În creștinism, tot ceea ce înfăptuiește omul în viață este privit și judecat din perspectiva vieții lumii celeilalte, viața de după moarte, care nu va avea sfârșit.

Necredinciosul nu își poate închipui ce înseam­nă această viață pentru credinciosul creștin; pentru cei mai mulți oameni de astăzi, viața viitoare, la fel ca și Dumnezeu, a devenit o simplă idee, și prin urmare atât negarea, cât și afirmarea existenței ei implică la fel de puțin efort.

Pentru cre­dinciosul creștin, viața viitoare înseamnă bucurie de neînchipuit, bucurie care o depășește pe cea cunoscută în această viață, prin comuniunea cu Dumnezeu din rugăciune, din Liturghie, din Taine; deoarece atunci Dumnezeu va fi Tot în toate și această bucurie nu va fi pierdută, și va spori la nesfârșit. Cine crede cu adevărat are mângâie­rea unei pregustări a vieții veșnice. Cel care cre­de în dumnezeul modern, neavând această pregustare și deci necunoscând bucuria creștină, nu poate crede în viața viitoare în același fel; cu adevărat, dacă ar fi sincer cu el însuși, ar trebui să re­cunoască faptul că nu poate crede deloc în ea.

(Ieromonahul Serafim Rose, Nihilismul: rădăcina revoluției în epoca modernă, traducere de Dana Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, București, 2012, pp. 37-38)