Creștinul și lumea

Cuvinte duhovnicești

Creștinul și lumea

Cu toţii avem nevoie astăzi de o credinţă fermă în biruinţa veşnică a lui Hristos, ca şi noi să devenim de nebiruit duhovniceşte.

Domnul a spus: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău Care este întru ascuns; şi Tatăl tău, Care vede întru ascuns, îţi va răsplăti la arătare” (Matei 6, 6). Adevărata rugăciune lucrează în adâncurile noastre cele mai intime, pe care învăţăm să le ascundem de privirile din afară. Dacă mă avânt acum în astfel de chestiuni sacre pentru fiecare dintre noi, sunt silit să o fac de atmosfera tragică de tensiune din lume, şi mai cu seamă, de propria mea conştiinţă că împreună îi aparţinem lui Hristos. Împărtăşim, prin urmare, ceea ce ni s-a dat să cunoaştem printr-un dar venit de Sus. (V-aş ruga să vă rugaţi pe măsură ce citiţi, aşa cum şi eu îl rog pe Dumnezeu să-mi inspire cuvinte bineplăcute Lui.) Hristos ne-a dat cuvântul pe care L-a primit de la Tatăl (cf. Ioan 17, 14).

A vorbit despre Sine Însuşi ca despre piatra de care se vor zdrobi toţi cei ce vor cădea pe ea şi care îi va face praf pe toţi cei ce asupra cărora va cădea (cf. Mat.21, 44). Cum anume însă? Oare noi vom cădea pe această piatră mare şi minunată, sau piatra va cădea peste noi? Nu ştim. Dar oricum ar fi, suntem azvârliţi într-o lume alcătuită de realităţi a căror existenţă nu o bănuiam înainte. În zilele de odinioară, când viaţa majorităţii oamenilor curgea în largile canale ale tradiţiei aşezate şi orânduite, cuvintele lui Hristos erau astfel prezentate încât să nu deranjeze. Dar acum, cu întreg pământul plin de disperarea omului, cu protestul conştiinţelor ultragiate, cu violenţa ce ameninţă să înghită întreaga noastră viaţă, trebuie să ne facem auzite vocile, în primejdia noastră actuală cuvintele frumoase care nu ne angajează la nimic nu mai sunt suficiente. Cu toţii avem nevoie astăzi de o credinţă fermă în biruinţa veşnică a lui Hristos, ca şi noi să devenim de nebiruit duhovniceşte.

Multe lucruri depind de noi înşine, ca de exemplu faptul de a ne aduce aminte că în cristelniţa botezului am primit o nouă naştere de Sus, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Cei botezaţi „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3,16) simt în rugăciunea lor că fiecare clipă a vieţii este învăluită în Veşnicia dumnezeiască. În toate timpurile şi în toate locurile suntem în mâna nevăzută a Tatălui nostru Ceresc.

Este un lucru obişnuit pentru creştin să fie conştient în acelaşi timp de prezenţa slavei cereşti netrecătoare şi de norul ameninţător al morţii ce pluteşte asupra lumii. Deşi sentimentul morţii îi chinuie sufletul, el nu poate stinge focul credinţei. Rugăciunea care palpită în interiorul nostru ne plasează la frontiera dintre două lumi, dintre cea trecătoare şi cea care va veni (cf. Evrei 13,14).

Această sfâşiere dureroasă ne sileşte la o implorare încă și mai arzătoare. Ne recunoaştem boala, puterea de moarte a păcatului lucrător în noi, şi cerem un doctor. Atunci Cel Care a spus că „n-a venit să-i cheme pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi”, adăugând faptul ca , „nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Matei 19, 12), răspunde într-adevăr chemării noastre. El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându-l cu o lumină neînserată.

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea, experiența Vieții Veșnice, Editura Pelerinul, p. 58-59)