Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Că cine va voi să-și scape sufletul, îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla. Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Adevărat grăiesc vouă: Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în Împărăția Sa. (Matei 16, 24-28) (Joi în săptămâna a opta după Rusalii)

Pericopa mateiană rânduită să se citească la Sfânta Liturghie din joia a opta după Rusalii este un text foarte scurt, dar deosebit de sugestiv, despre purtarea Crucii. Acest fragment este asociat cu sărbătorile de peste an ale Sfintei Cruci, precum Duminica a treia din Postul Mare și Ziua Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie). De asemenea, el se mai citește atunci când un novice este tuns în monahism. 

Urmarea lui Iisus înseamnă în definitiv a-ți lua și purta crucea. Dacă Hristos Și-a purtat crucea până la capăt și nu doar fizic, ci și în sensul duhovnicesc, adică a suportat necazurile și durerile până la moarte, înseamnă că toți urmașii lui Hristos sunt chemați să își imite Învățătorul. Spunea odinioară Domnul Iisus: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi” (Ioan 15, 20). 

A-ți purta crucea înseamnă sau cel puțin însemna pentru primii creștini, la modul cel mai literal cu putință, a-L urma pe Hristos până la moartea martirică. Dar mai târziu, începând cu Sfântul Antonie cel Mare, creștinii au înțeles că purtarea crucii înseamnă și asumarea calității și a datoriilor de creștin pe parcursul întregii vieți, până la moarte. Și azi, în limbajul curent, prin „purtarea crucii” se înțelege acceptarea propriei condiții, fără a te ascunde în momentele dificile, fără a da vina pe altcineva pentru propriile eșecuri și neputințe, iar pe lângă acestea, a suporta și a sprijini pe alții. Uneori alte persoane ne devin nouă înșine „cruce” pentru că ne fac greutăți. Nu pentru că trebuie să le suportăm de-a pururea, însă noi, ca și creștini, suntem datori să nu îi expediem pur și simplu pe cei care ne sunt incomozi, ci mai degrabă e necesar să încercăm a-i câștiga pentru Evanghelie.

Domnul spune că acela care dorește să își scape sufletul, îl va pierde. Aceasta înseamnă că soluția fericirii nu e fuga de dureri, de sărăcie, de lucruri incomode. Sunt și oameni bogați care au de toate și sunt totuși nefericiți. Sufletul se pierde dacă el nu este educat să trăiască pentru alții și nu doar pentru propriul sine. Dimpotrivă, mai spune Domnul, „cine își va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va afla”. Altfel spus, dacă ne consumăm timpul, energia, resursele pentru Hristos, adică pentru ajutorarea aproapelui, învățarea și înmulțirea binelui, atunci de fapt nu le pierdem, ci le valorificăm, le câștigăm. În definitiv, tot ceea ce am primit de la Dumnezeu avem nu pentru noi înșine, ci pentru ceilalți. Astfel funcționează comunitatea creștină: toate avuțiile, nu neapărat materiale, ci mai ales duhovnicești, sunt puse la comun pentru binele tuturor, pentru ridicarea celor în dificultate și întărirea celor slabi. 

Iisus continuă printr-o întrebare retorică: „Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă dar își va pierde sufletul?”. Similar, la slujba înmormântării se rostește cântarea „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii...”. Folosul omului este prin urmare nu câștigarea lumii, nu căutarea celebrității, a averii, a stăpânirii, pentru că ele se cern după ce se încheie socotelile cu lumea aceasta. Pentru sufletul nostru, care e adevăratul nostru mărgăritar, nu putem da nimic în schimb. Aceia care știu să aprecieze mărgăritarul sufletului, aceia nu vor gusta moartea, după cum spune Hristos. Creștinii nu mor, ci se odihnesc în somnul de veci, așteptând să se trezească și să vadă pe Fiul Omului venind. Creștinilor nu li se mai pare moartea drept tragedia finală pentru că aceasta și-a pierdut puterea ei de odinioară. Iar aceste cuvinte, deși par deseori clișee, ele nu sunt așa. Tocmai pentru că nu mai trăim cu adevărat miracolul Învierii și credința în nemurire, tocmai de aceea moartea celor din jurul nostru și în final moartea noastră ni se par lucruri ce trebuie evitate prin orice metodă. Și așa, ne putem afla în pericolul de a încerca să ne salvăm sufletul, dar de fapt să îl pierdem pentru că ne gândim numai la binele individual și imediat, uitând de cei din jur și de cele perene.