Praznicul Înălţării Sfintei Cruci, fixat în calendar pe data de 14 septembrie, este încadrat de două duminici în care se citesc, în biserici, pericope evanghelice al căror subiect principal este Crucea. Dacă duminica trecută am meditat asupra tainei Crucii lui Hristos, înţelegând că Mântuitorul S-a răstignit pentru ca „oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, duminica aceasta vom medita asupra crucii pe care fiecare dintre noi este dator a o purta dacă doreşte să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat pentru a ne smulge din moartea păcatului şi pentru a ne dărui viaţa veşnică. Acest mesaj evanghelic se adresează tuturor oamenilor, întrucât Mântuitorul, înainte de a îndemna pe fiecare să-şi ia crucea sa, rosteşte cuvintele: „oricine voieşte”. Indiferent de neamul din care face parte, de condiţia socială, de viaţa pe care a dus-o până la un anumit moment, oricine poate să urmeze lui Hristos, să-I devină ucenic şi să se înscrie, prin aceasta, pe drumul spre viaţa veşnică.

Deşi, ca Fiul al Dumnezeu, I S-a dat toată puterea „în cer şi pe pământ”, totuşi Hristos nu doreşte ca prin vreo constrângere oarecare să fie mântuit omul. Cuvintele „oricine voieşte să vină după Mine” înseamnă doar că este posibil ca toţi oamenii să urmeze lui Hristos, nu şi că este obligatoriu ca acest lucru să se întâmple. Omul a avut, încă de la zidirea sa şi punerea în grădina Edenului, posibilitatea de a asculta sau nu de cuvântul lui Dumnezeu. Atunci i s-a dat poruncă: „să nu mănânci” şi nu a ascultat, căzând în păcat. Acum, când este supus păcatului, omul este doar îndemnat: „oricine voieşte”. Vedem aici dragostea dumnezeiască milostivindu-se de om şi arătându-i calea. Însă, după cum nici pe Adam nu l-a împiedicat să mănânce din fructul oprit, nici pe noi Dumnezeu nu ne va obliga să alegem o cale care nu duce spre Împărăţie. Dumnezeu ne doreşte pe toţi alături de El, până la unul, dar alegerea noastră, voinţa noastră liberă, nici măcar de El (mai ales de El!) nu este încălcată. Pentru că poţi forţa pe cineva să facă multe lucruri, dar nu-l poţi forţa nicicum să te iubească. Iar Ziditorul nostru ştie cel mai bine aceasta.

Dacă dorim să urmăm, totuşi, lui Hristos, dacă alegem, de bunăvoie, să ne facem ucenicii Lui, iată paşii de parcurs: să ne lepădăm de sine, de noi înşine adică, să ne luăm crucea şi să-I urmăm Lui. Lepădarea de sine este condiţia absolut necesară pentru a dobândi statutul (nu doar numele) de creştin. Dacă mândria i-a pierdut pe îngerii pe care azi îi numim diavoli, smerenia sau lepădarea de sine ne deschide poarta cerului. În Patericul egiptean găsim un îndemn pe care cei ce se nevoiau în pustie îl adresau ucenicilor: „Ori în ce loc vei merge, nu te număra pre tine şi vei fi odihnindu-te...”. Acest îndemn, „nu te număra pre tine”, înseamnă să nu te iei în calcul, să nu te consideri pe tine ca fiind cineva, să nu te mai bagi în seamă nicicum, ba chiar să te consideri mai prejos de toţi ceilalţi pentru a gusta din odihna şi pacea pe care Hristos o dă sufletelor smerite. Lepădarea de sine înseamnă, în ultimă instanţă, a te goli de toate ale tale spre a pune pe Dumnezeu în centrul vieţii tale. Înseamnă a nu te mai încrede în gândurile tale, în stările tale sufleteşti, în simţurile tale, în nimic altceva decât în Dumnezeu. Aceasta este, în fapt, şi prima condiţie pentru a deveni, cu adevărat, ucenici ai lui Hristos.

Pe care cruce o alegi?

A doua condiţie este „să ne luăm crucea”. Sintagma aceasta a pătruns foarte mult în limbajul obişnuit. Cel mai adesea o folosim cu înţelesul de a ne purta cu stoicism greutăţile, necazurile, suferinţele pe care le întâmpinăm în lumea aceasta. Nu este greşit acest înţeles pe care îl acordăm în vorbirea curentă, dar nu este cel esenţial. Pentru că atunci când spunem că „trebuie să ne ducem crucea” şi nu-L avem ca model pe Hristos Cel Răstignit, pierdem din vedere tocmai ceea ce face din acest mod groaznic de a ucide pe cineva, folosit mai ales în vremea Imperiului roman, un simbol al mântuirii. Hristos Şi-a asumat crucea suferinţei şi a morţii în chinuri, dar nu a fost vorba aici de un supliciu îndurat cu mult curaj. Hristos a iubit crucea, Şi-a dorit şi S-a lăsat să fie înălţat pe cruce! Nu e vorba de masochism aici, evident, ci de o alegere conştientă pe care Domnul a făcut-o, deşi avea puterea de a nu Se lăsa prins şi răstignit. Iubirea Lui pentru oameni şi ascultarea Lui desăvărşită de Dumnezeu Tatăl sunt motivaţiile gestului Său. A ales chiar să poarte rănile produse de cruce şi pe trupul înviat, deşi putea foarte bine să renunţe la stigmate, spre a ne arăta că nu se ruşinează cu pătimirile Sale, care devin parte din identitatea Sa. Domnul ştia că aceasta este singura cale prin care poate redeschide omului Raiul, iar dragostea Sa pentru oameni s-a răsfrânt şi asupra acestui mijloc prin care a venit o moarte ce avea să învingă moartea, prin care noi aveam să fim scoşi de sub stăpânirea puterilor iadului. Nu întâmplător, diavolul se teme de cruce: pe el nu-l impresionează, desigur, geometria celor două braţe, perpendiculare una pe cealaltă, ci frica sa vine din aceea că îi aminteşte diavolului de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. În plus, Crucea îi mai aduce aminte şi de smerenia lui Iisus Hristos, de iubirea Sa jertfelnică, adică exact cele pe care demonul nu le suportă deloc.

Faptul că tocmai Crucea a ajuns să fie un simbol al creştinismului, chip al mântuirii omului, nu este chiar o întâmplare. Însuşi trupul nostru are forma crucii atunci când ridicăm braţele pentru a îmbrăţişa lumea, adică viaţa aceasta pământească, viaţă care pentru noi, ca urmaşi ai lui Adam, nu este scutită de suferinţă. Iar soluţia pe care creştinismul o aduce la această problemă capitală nu este aceea de a scăpa de suferinţă. Mântuitorul nu a promis celor care-L ascultau fericire şi plăceri nenumărate pe acest pământ. „În lume, necazuri veţi avea”, ne avertizează Fiul lui Dumnezeu, şi adaugă: „dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea”. Aşadar, suferinţele nu ne împiedică a urma lui Hristos, ci ne întăresc în gândul că doar întru El şi cu El putem fi şi noi biruitori asupra lor. Avem în faţă două căi, două cruci: a tâlharului de-a dreapta, care s-a pocăit, sau a tâlharului de-a stânga, care a hulit. Viaţa noastră stă sub semnul alegerii uneia dintre cele două opţiuni posibile.

Prima este cea a purtării crucii suferinţelor întru Hristos, avându-L mereu ca model pe Mântuitorul, învăţând de la Acesta dragostea şi smerenia, transformând astfel orice durere într-o nouă bucurie. Cealaltă cale este tot una presărată de suferinţe, dar fără Hristos. Pentru că oricât de bogat, deştept, frumos ar fi cineva, nu poate evita suferinţa. Suferinţele vin oricum, însă noi avem şansa de a nu trăi oricum cu ele. Iar creştinismul nu este una dintre religiile care, prin diferite tehnici, promite să te izbăvească de suferinţă. El te învaţă cum să ajungi la bucurie asumându-ţi suferinţa. Creştinul cunoaşte că există un rost al suferinţei şi, nu în ultimul rând, are speranţa că există şi un sfârşit definitiv al acestor suferinţe vremelnice. „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”, ne spune Mântuitorul.

Dacă ne vom concentra, aşadar, asupra modului în care putem să evităm suferinţele, să ne cruţăm de orice gest jertfelnic, de fapt ne vom pierde pe noi înşine. Singura cale mântuitoare este calea Crucii. Crucea, acest simbol al vieţii şi mântuirii noastre, este pus de creştini la loc de cinste în casă, purtat la piept, dar nu precum fac cei care o consideră o bijuterie asortată cu o anumită îmbrăcăminte sau ca pe un talisman purtător de noroc. Crucea nu se poate „asorta” decât cu o dragoste jertfelnică.