În vremea aceea au ținut sfat fariseii ca să-L prindă pe Iisus în cuvânt. Și au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învățătorule, știm că ești omul adevărului și întru adevăr înveți calea lui Dumnezeu și nu-Ți pasă de nimeni, pentru că nu cauți la fața oamenilor. Spune-ne deci nouă: Ce Ți se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Auzind aceasta, s-au minunat și, lăsându-L, s-au dus. (Matei 22, 15-46)  [Citește integral pericopa evanghelică]

Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că închideți împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați. 

Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că mâncați casele văduvelor și cu fățărnicie vă rugați îndelung; pentru aceasta mai multă osândă veți lua. Vai vouă, cărturarilor și fariseilor fățarnici! Că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un ucenic, și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei și îndoit decât voi. (Matei 23, 1-39) [Citește integral pericopa evanghelică]

Evanghelia deniei din Sfânta și Marea Marți (care se săvârșește în biserici luni seara) continuă citirea din ziua precedentă, când Domnul a fost provocat de către mai marii preoților și bătrânii poporului să spună cu ce autoritate se amestecă și schimbă rânduielile sanctuarului. Mântuitorul nu a intrat în logica lor, iar aceasta nu neapărat fiindcă văzuse în ea o capcană întinsă cu viclenie de slujbașii templului. Aceștia așteptau să găsească în cuvintele Sale un amănunt cât de mic de care să se lege și să-L condamne ca stricător al Legii. Dar El caută dreptatea cea mai presus de socotelile lumești și de aceea le vestește prin două pilde că se apropie vremea în care Dumnezeu Își va alege alți slujitori, care Îl vor sluji după dreptate. Spusele Sale nu au de-a face cu diplomația, ci cu apropiata venire a Împărăției cerești. 

După acest dialog, rând pe rând, adepții celorlalte grupări religioase ale vremii Îl acostează în fel și chip, căutând să-L atragă în micul lor război ideologic. Primii care caută „să-L prindă pe Iisus în cuvânt” sunt fariseii, următori stricți ai Legii mozaice, de astă dată aliați de conjunctură cu irodienii, adepții regelui care nu aveau „coloană vertebrală” de ordin moral sau religios. Aceștia Îl provoacă pe Iisus să se poziționeze cu privire la stăpânii vremii, așa încât orice răspuns ar fi oferit era interpretat împotriva Sa. Era catalogat fie ca naționalist și livrat romanilor ca fiind periculos pentru stabilitatea socială, fie ca filoroman și prin urmare dușman al poporului. O capcană care ducea oricum la moarte, însă ca și în situația de mai înainte, Domnul răspunde outside the box, cum s-ar zice astăzi. Aceasta nu de dragul originalității idolatrizate în societatea noastră, ci din aceeași dorință dumnezeiască de a-i scoate pe oameni din prea-pământescul de toată ziua. Realitatea cotidiană nu e negată, căci Iisus îi îndeamnă pe cei trimiși să dea Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, dar adaugă că și cele ale lui Dumnezeu trebuie date lui Dumnezeu. 

Răspunsul neașteptat nu iscă vreo revoluție în viețile celor veniți cu vicleana întrebare. Ei doar se minunează și pleacă, lăsând loc rivalilor saduchei să-și încerce istețimea cu Învățătorul de provincie. Aceștia nu credeau în înviere și tocmai pentru a sublinia presupusa falsitate a acestui concept-cheie, atât în iudaism, cât mai ales la noi, la creștini, vin la Domnul cu o speță în domeniu. Îl întreabă cărui bărbat îi va aparține în veșnicie o femeie rămasă de șapte ori văduvă. Nici pentru aceștia problema adusă în discuție nu e una serioasă, ci de divertisment teologic. Și astăzi avem astfel de preocupări când „aprofundăm” problema calendarului, a postului, a relației cu cei de alte credințe, nu din dragoste față de Dumnezeu și de aproapele, ci pentru a ne arăta iscusința teologică în dispute ce se pot lungi la infinit. Dar Domnul nici acestora nu le răspunde în spiritul rabinic al vremii, ci întărind învățătura despre Înviere cu argumente nicidecum omenești, ci divine. Dumnezeu ne-a creat pentru un dialog etern cu El, iar din acest motiv moartea nu are cum să fie decât temporară. Altminteri Însuși Dumnezeu S-ar contrazice, creând ceva lipsit de sens. 

Pe principiul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu”, fariseii se simt astfel încurajați de umilirea saducheilor și revin la Iisus de data aceasta cu o problemă mai adâncă, anume care este cea mai mare poruncă. Domnul le răspunde după așteptările lor, confirmându-le că este vorba despre iubirea față de Dumnezeu, însă dând de înțeles că aceasta nu se împlinește decât iubind pe aproapele. Probabil dialogul ar fi continuat cu altele, însă Domnul pentru a nu da frâu liber unei poliloghii nesfârșite și neroditoare, preia inițiativa chestionându-și interlocutorii cu privire la persoana lui Hristos pe care toți îl așteptau să vină cândva, însă nicidecum aici și acum. Orbirea și surzenia sufletească a fariseilor, a saducheilor și a tuturor învățătorilor de Lege se vădește într-un final prin muțenia lor, în lipsa vreunui răspuns la întrebarea lui Iisus. Aceasta va mocni în zilele următoare planul pentru uciderea incomodului Învățător, venit tocmai din Galileea să le încurce socotelile. 

A doua parte a Evangheliei constituie o critică aspră adusă de Domnul cărturarilor și fariseilor. Însă cuvintele Mântuitorului nu vin dintr-un spirit revanșard. „Toate câte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac”, îndeamnă El poporul. Critica vine în ceea ce privește practicile religioase care sunt săvârșite de ochii oamenilor și nu din iubire de Dumnezeu. Trăirea prescripțiilor mozaice fără a le înțelege rațiunea duce la moartea duhovnicească. „Închideți Împărăția cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați”, spune Iisus „înfierându-i” pe învățătorii eșuați. Cele șapte „vai”-uri amintesc de cele nouă Fericiri, fiind un fel de oglindiri negative ale acestora. Domnul așează sub „lupă”: vestimentația cultică, formulele de adresare, atitudinea față de văduve și oropsiți, prozelitismul de tip sectar, interpretarea Legii în folos personal, accentuarea unor prescripții mărunte și ignorarea unor porunci mari. Așa se face că din pleiada de „vai”-uri ale Domnului au rămas în vocabularul societății noastre expresii precum „farisei”, ori „morminte văruite” pentru oamenii fățarnici sau „strecurați țânțarul și înghițiți cămila” pentru situații în care se înfierează exagerări. 

Cuvintele Domnului de la denia de luni seara se încheie cu o nouă vestire a morții Sale. „Hristos vine-ncetinel, spre patimă ca un miel”, așa cum am cântat într-un colind de Florii. Iar aceasta se simte pe zi ce trece, atât în urmă cu două mii de ani, cât și în fiecare an când ne pregătim să retrăim Pătimirile și Învierea Domnului.

Rar critică Domnul. Suntem obișnuiți cu Hristos Cel plin de compasiune față de orbi, șchiopi, slăbănogi, demonizați, cu Iisus Cel iertător cu vameșii, desfrânatele, tâlharii, cu Cel ce vestește Împărăția cerurilor în pilde, cu Domnul Care dă sfaturi despre rugăciune, post, milă și dragostea față de aproapele. Tocmai de aceea asprimea cuvintelor din această Evanghelie indică durerea cu care Mântuitorul critică pe cei ce se erijează drept împlinitori ai Legii, dar sunt de fapt niște impostori. Cuvintele Sale sunt extrem de actuale. Oricare dintre noi, creștinii de astăzi, suntem îndatorați să ne facem o examinare sinceră pentru a constata ce anume avem de îndreptat în viața noastră. Odinioară acele cuvinte nu au servit la îndreptarea celor vizați, ci au pecetluit soarta Domnului, adunând grupările religioase antagonice israelite care s-au aliat, ceea ce nu se mai întâmplase vreodată. Astăzi ele pot să ne fie de folos, asemenea medicamentelor amare, dar benefice pentru redobândirea sănătății.