Sfânta Maria Egipteanca este una dintre cele mai admirate sfinte, un model prin excelență al pocăinței, o lumină vie care arată credincioșilor că nimeni nu este lepădat de Dumnezeu și că toți oamenii pot spera la îndreptare și mântuire, ostenindu-se. Nu întâmplător mulți duhovnici și predicatori subliniază faptul că Duminica Sfintei Maria Egipteanca, așezată la sfârșitul Postului Mare, este ca o adiere pentru sufletele obosite de urcușul lung și greu, ascetic, către Înviere. Sfânta ne este astfel model viu de pocăință și revigorare, insuflând putere și curaj pentru a continua postul și asceza în ultimele două săptămâni.

Dar viața Sfintei Maria Egipteanca nu vorbește numai despre dulceața păcatului greu de lăsat, cu una cu două, nici doar despre despotismul patimii care îl înlănțuiește pe om, legându-l precum un stăpân rău își tratează sclavul cu asprime, și nici numai despre sublimul întoarcerii și al urcușului duhovnicesc al celui ce se pocăiește cu adevărat. Desigur, aceasta rămâne direcția principală a narațiunii, sau cel puțin așa lasă să se înțeleagă autorul vieții sfintei, minunatul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Însă din viața ei se desprind și alte amănunte prețioase despre traiul pustnicilor palestinieni de acum mai bine de un mileniu: plecarea lor în pustiu pe timpul Postului Mare, hrana lor în aceste zile de asceză, și chiar familiaritatea lor cu animalele. Astfel, apariția leului care o îngroapă pe sfânta Maria, la porunca părintelui Zosima, un bătrân neputincios, amintește de aceeași prietenie a pustnicilor cu lumea sălbăticiunilor, pe care a avut-o și Sfântul Gherasim, pomenit la începutul lunii martie.

Viața minunată a Sfintei Maria Egipteanca se mai remarcă și printr-un alt amănunt ce este asociat adesea oamenilor cu o viață duhovnicească intensă, anume levitația.

Posibilitatea levitației în fizică

Cuvântul „levitație” provine din latină, levitas, traducându-se prin „ușurătate”, faptul de a fi ușor. Din punct de vedere fizic, levitația reprezintă procesul prin care un obiect rămâne suspendat, stabil, fără niciun suport mecanic ori contact fizic. Obiectul care levitează nu se supune legii gravitației: fie că o contrazice, fie că alte forțe, cunoscute sau nu, îl fac să „plutească”. Nu intră aici în discuție zborul păsărilor și insectelor, care presupune un efort mecanic continuu, nici al avioanelor și elicopterelor, care se mențin în aer prin forță motoare. În definitiv levitația, de exemplu a corpurilor cerești precum Pământul, Luna, planetele și stelele, necesită o forță specifică, aceasta trebuind să anuleze greutatea (masa) obiectului în raport cu mediul înconjurător, astfel încât acesta să nu cadă. Însă nu despre explicațiile fizicienilor este vorba aici, ci despre modul în care unele persoane sfinte, precum Sfânta Maria Egipteanca în cazul de față, se ridică de la pământ în timpul rugăciunii și despre semnificația acestui fenomen.

Levitația în viața Sfintei Maria Egipteanca

În Viața Sfintei Maria Egipteanca există un episod care are loc în timpul întâlnirii celei dintâi a acesteia cu starețul Zosima. Acesta relatează cum ea și-a ridicat ochii în sus și și-a înălțat mâinile (semn al rugăciunii intense) astfel:  „În vremea când stătea la rugăciune, ridicându-mi puțin ochii de la căutarea în pământ, am văzut-o înălțată de la pământ ca de un cot, stând în văzduh și rugându-se”. Zosima s-a speriat tare văzând aceasta și s-a aruncat la pământ plângând și repetând „Doamne miluiește”, iar atunci ea l-a ridicat și i-a spus: „Pentru ce, părinte Zosima, te tulbură gândurile ca de o nălucire, zicându-ți că sunt duh și rugăciunea o prefac? Te rog cu adevărat, fericite părinte, să fii încredințat că sunt o femeie păcătoasă și cu Sfântul Botez îngrădită, și nu sunt duh în nălucire, ci pământ, praf și cenușă, trup cu totul, negândind nimic duhovnicesc". Zicând aceasta, și-a însemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura și pieptul, zicând astfel: „Dumnezeu, părinte Zosima, să ne izbăvească de cel viclean și de cursele lui, că multe sunt războaiele lui asupra noastră".

Din tot acest context reiese că motivul ridicării de la pământ a Sfintei Maria Egipteanca este rugăciunea ei intensă. Totodată, se înțelege că un atare fenomen nu era cu totul necunoscut (cel puțin în lumea călugărilor), dar de regulă era interpretat ca o nălucire, o ispitire de la diavol. Aceasta explică faptul că sfânta simte nevoia să demonstreze ceea ce demonii urăsc: smerenia profundă, închinarea cu semnul Sfintei Cruci și rugăciunea către Dumnezeu pentru izbăvirea de ispite. 

Dintr-o citire atentă și integrală a Vieții Sfintei Maria Egipteanca reiese că miracolul levitației trece aproape neobservat, nepunându-se accentul pe un asemenea eveniment, considerat îndeobște supranatural sau chiar „paranormal”. Sfânta nu se ridică de la pământ pentru a face o demonstrație spectaculoasă a progresului ei spiritual, ci fenomenul se petrece, s-ar putea spune, fără voia ei, ca o manifestare a rugăciunii curate. În acest context, chiar sensul original al cuvântului „levitație” își dezvăluie întreaga adâncime: după ce a trăit 47 de ani în pustie, în rugăciune și nevoință, sfânta ajunge la o ușurință duhovnicească, dar și trupească, lepădându-și pur și simplu greutatatea. 

Al doilea episod din Viața Sfintei Maria Egipteanca, în care se face o aluzie indirectă la levitație, are loc în anul următor exemplarei spovedanii, când starețul Zosima, în ultimele zile ale Postului Mare, se îndreaptă către locul stabilit dinainte pentru a o reîntâlni pe misterioasa pustnică și a o împărtăși. Sfânta îi spusese să nu treacă Iordanul, și tocmai de aceea bătrânul, ajungând la malul râului și așteptând sosirea ei, începe să se îngrijoreze cu privire la modalitățile prin care aceasta ar putea ajunge la întâlnirea promisă, pustiul unde ea „locuia” situându-se pe cealaltă parte a râului. Însă, la un moment dat, „a văzut-o pe ea însemnând Iordanul cu semnul crucii (...) și cu acea însemnare s-a dus sfânta pe apă și, umblând pe deasupra, venea la Cuviosul Zosima. Iar el a vrut să i se închine ei, însă dânsa l-a oprit, când călătorea încă pe apă, zicându-i: „Ce faci, părinte, căci ești preot și porți la tine dumnezeieștile Taine?” și apoi i-a explicat spunându-i „Cu adevărat, Dumnezeu este nemincinos, Cel ce a făgăduit ca să asemene Lui pe aceia care se curățesc pe ei după puterea lor”, numindu-se pe sine nevredincă și departe de desăvârșire. 

Împărtășania sfintei e precedată și urmată de rugăciune. Apoi, după ce sfânta e „obligată” să mănânce trei grăunțe de linte, și totodată să se roage pentru biserici, pentru împărați și pentru bătrânul Zosima, aceasta „însemnând iarăși Iordanul cu semnul crucii, l-a trecut pe deasupra, precum făcuse mai înainte”. Deși nu este vorba despre levitație propriu-zisă, ci despre trecerea peste un râu ca și cum ar fi mers pe pământ tare, sensul rămâne același. Depășirea legilor firii, prin levitație, plutire sau mers pe apă,  este un fenomen asociat harului pe care Dumnezeu îl revarsă asupra celor care se curățesc, căutând asemănarea cu El. Și de această dată, minunea este însoțită de o atitudine duhovnicească de profundă smerenie, rugăciune și pioșenie.

Alți sfinți care levitează

Asemănându-Se Domnului Iisus Hristos Care a mers pe mare, ajungându-i din urmă pe ucenicii aflați în corabie (Matei 14, 25), respectiv Care după Înviere S-a înălțat la cer (Marcu 16, 16; Luca 24, 51, Fapte 1, 9), alte personaje biblice cu viață curată au avut parte de această ridicare, care nu e prezentată atât ca o plutire (suspendare) deasupra pământului ci mai degrabă ca o ridicare definitivă, sau cel puțin de durată. Însuși Dumnezeu S-a înălțat după ce a încheiat discuția sa cu Avraam (Facere 17,22), respectiv cu Iacov (35, 13). Se poate presupune că și Enoh a fost înălțat la cer, deși expresia biblică este că „a plăcut Enoh lui Dumnezeu şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu” (Facerea 4, 24). Ilie a fost ridicat la cer într-un car de foc (2 Regi 2, 11), iar Sfântul Apostol Pavel a fost răpit „până la al treilea cer” (2 Cor. 12, 2), deși Sfântul insistă că nu știe dacă „în trup” sau „afară de trup”. La sfârșitul veacurilor, cei ce prin tradiție sunt Enoh și Ilie reveniți pe pământ, după ce vor fi omorîți iar trupurile vor zăcea trei zile și jumătate, sunt suiți la cer (Apoc. 11, 12).

În tradiția hagiografică există mai mulți sfinți care s-au ridicat de la pământ în timpul rugăciunii. Printre ei se numără Sfântul Ioan Scărarul, fiind în starea de „rugăciunea inimii” și în „extaz duhovnicesc”, Sfântul Simeon Noul Teolog care își descrie experiențele de extaz mistic în forma unei ridicări de la pământ (nu întotdeauna descrierile însă pot fi înțelese în mod fizic, ci poate fi vorba de metafore), ori Sfântul Serafim de Sarov. Un tânăr paralizat, adus la mănăstire de mătușa lui, a fost luat în chilie de Cuvios, care i-a spus să se roage cu putere împreună cu el. Sfântul i-a mai poruncit tânărului ca să nu-și deschidă ochii în timpul rugăciunii, dar acesta la un moment dat și-a deschis ochii și l-a văzut pe sfânt ridicat de la pământ, iar atunci a strigat. Starețul l-a mustrat pe acela pentru neascultare dar totuși l-a vindecat cu ajutorul lui Dumnezeu, poruncindu-i să nu spună nimănui despre întâmplare. Minunea a fost dezvăluită abia după trecerea sfântului la cele veșnice. În fine, între sfinții mai recenți despre care sunt mărturii că se ridicau de la pământ în timpul rugăciunii se numără Ioan Maximovici din San Francisco și Cuviosul Gheorghe din Drama.

Fenomenul levitației în alte culturi

Nedorind să confirmăm sau să infirmăm, ci mai degrabă să constatăm existența fenomenului levitației în experiențele oamenilor de alte credințe și de-a lungul istoriei, numărul sfinților despre care sunt mărturii că s-au ridicat de la pământ este mare în Apus (Francisc de Assisi, Caterina de Siena, Tereza de Avila, Filipo Neri, Padre Pio) ,existând mărturii și în islam (povestea covorului fermecat) precum și în hinduism. Într-o lucrare dedicată explicării filozofiei și tehnicilor Yoga, marele istoric român al religiilor Mircea Eliade listează, între semnele specifice uneia dintre cele mai înalte trepte spirituale (penultima), numită „samadhi” (nedistragerea minții), și levitația. Totuși el constată că yoginii experimentați se feresc de asemenea puteri paranormale, considerându-le a fi mai degrabă ispite așezate în calea eliberării lor supreme. Cei care cad unor asemenea tentații dobândesc puteri supraumane, însă nu mai au șansa de a ajunge la desăvârșire, ajungând un fel de fachiri (fiindcă se lasă amăgiți de propriile puteri, care devin scopuri în sine). În acest sens este descris și Paramahamsa Yogananda, un yogin care a murit la 2 noiembrie 1926, supranumit în India „Sfântul care levita”. În sfârșit, același Eliade, în Şamanismul şi tehnicile arhaice ale extazului, îi descrie pe șamanii siberieni ca trăind experiențe extatice în timpul cărora „călătoresc” în alte lumi, părăsindu-și simbolic trupurile și comunicând cu ființe spirituale. El interpretează aceste călătorii mai degrabă ca metafore ale depășirii condiției umane, decât ca realități obiective.  Pe lângă aceasta, mulți oameni  au experiența zborului în timpul visului. Desigur, toată această divagație nu are drept scop validarea acestor experiențe, ci subliniază faptul că, printre dorințele omului de pretutindeni și de-a lungul veacurilor, se numără aceea a auto-depășirii, exprimată adesea în mod fizic prin fenomenul ridicării de la pământ, al ascensiunii — o expresie a biruirii materiei de către spirit.

Levitația între minune și ispită demonică

Și cu toate acestea, nu orice ridicare de la pământ este o expresie a sfințeniei și un rezultat al ascezei și rugăciunii intense. Într-o scriere apocrifă numită Faptele Sfântului Apostol Petru (cap. 32), este amintit faptul că Simon Magul s-a ridicat de la pământ și a început să zboare prin Forul Roman, pe deasupra celor aflați acolo, pentru a demonstra că este zeu. Însă Petru s-a rugat Domnului ca să înceteze această păcăleală, așa încât Simon a căzut din zborul său, murind la scurtă vreme. Pe acel loc există până astăzi biserica numită „Santa Maria Nova”. 

O altă istorioară legată cu pericolul unei presupuse ridicări la cer este expusă într-o lucrare a Sfântului Ierarh Ignatie Brianceaninov (1807-1867), intitulată Despre înșelare. Aici e vorba despre un călugăr care își dorea să meargă în pustie, deși starețul îl sfătuise să rămână în chilie. Plecând în cele din urmă într-o peșteră departe, neexperimentatul monah a început să fie vizitat de diavol, care i s-a arătat în chip îngeresc, lăudându-l pentru postul și rugăciunea sa intensă. După o vreme, călugărul a început să prorocească vizitatorilor săi unde le sunt bunurile pierdute și multe altele, iar în cele din urmă falsul înger i-a vestit înșelatului ascet că Dumnezeu l-a ales să fie ridicat la cer în ziua următoare. Monahul, încântat, i-a povestit aceasta starețului care în cele din urmă l-a salvat, arătându-i că demonii voiau să-l piardă, aceștia reușind să-i ridice în văzduh numai mantia, pe care apoi au lăsat-o să cadă din înălțime. Sfântul Ignatie insistă că sfinții adevărați sunt smeriți și fug de minuni, iar setea după semne spectaculoase (zbor, vedenii, cunoașterea viitorului) este o expresie a rătăcirii duhovnicești, și nicidecum chip al sporirii duhovnicești. 

Istorisirea episcopului de Stavropol se aseamănă în esență cu o povestire din colecția tematică a Patericului Egiptean. În apoftegma 5 a capitolului VII (intitulat Pentru multe feluri de năluciri și înșelăciuni diavolicești)se povestește că „Unui oarecare frate i s-a arătat diavolul într-o noapte, în chip de înger luminat și i-a zis lui: eu sunt Gavriil și sunt trimis să-ți aduc o veste bună. Iar fratele i-a răspuns: cred ca vei fi fost trimis la alții, căci eu sunt păcătos și nu sunt vrednic să văd îngeri. Aceasta zicând a pierit vicleanul dinaintea lui și s-a făcut nevăzut”. 

Aceasta și multe alte istorioare accentuează neîncrederea monahilor din vechime în semne minunate, ei preferând să le ignore, chiar reale fiind, decât să cadă în înșelare. În acest context, este de înțeles atitudinea starețului Zosima atunci când a văzut-o pe Sfânta Maria Egipteanca, în rugăciune, ridicându-se de la pământ. 

Ca și în viața celei care deschide șiragul sfinților din luna Aprilie, tot astfel, și în alte haghiografii, numeroasele minuni (precum cea a levitației) nu constituie scopul rugăciunii și al ascezei, ci sunt „efecte” ale sfințeniei: semne marginale ale unei vieți deosebite, roade ale harului dumnezeiesc, flori duhovnicești de care sfinții înșiși se feresc. Miracolele adevărate sunt cele care rămân ascunse, făcându-se vizibile doar în cercuri restrânse, sau au scopul vindecării, al salvării din mari primejdii ori al zidirii duhovnicești.