La fel de firesc precum îi este inimii ritmul generat de mișcarea contracție - dilatare, indispensabilă trimiterii sângelui oxigenat în întreg organismul, îi este și celui care participă cu conștiință trează la viața Bisericii ritmul de viață dat de săvârșirea repetitivă a sfintei liturghii. Reîmprospătarea neîncetată prin „difuzarea” prezenței Duhul Sfânt în întreg corpul eclesial este o realitate duhovnicească. Ea ne atrage atenția asupra „dinamicii” vieții eclesiale pe care o putem numi „ritm liturgic”. Biserica este un organism viu, comunitar, a cărui inimă bate liturgic. Liturghia structurează neîncetat Biserica după cum embrionul se dezvoltă în pântecele mamei sale structurându-se ca trup în jurul propriei inimi. Nu există creștinism în care omul să nu fie alimentat de Duhul, fără riscul decăderii întru o ideologie religioasă sterilă. Această alimentare este absolut indispensabilă vieții noastre în Hristos – și ca trăire, și ca mărturisire.

Ce imagine mai grăitoare pentru deslușirea felului în care Biserica pulsează de viața primită de Sus decât cea a succesiunii contracție (sistolă) - dilatare (diastolă) a inimii, prin care sângele încărcat cu oxigenul necesar vieții este răspândit în întreg organismul? Aceasta întrucât Biserica, organism viu al cărui Cap este Hristos, trăiește prin aportul viu, în neîncetată reîmprospătare, al prezenței Duhului, realizat prin succesiunea adunare - dispersare euharistică: „strângerea” noastră întru slujirea Sfintei Liturghii are vocația ca, odată ce am fost reînnoiți și restaurați prin participarea euharistică, să ieșim în lume umplându-o astfel de prezența Duhului. „Și ni-L reînnoiește nouă” cerut la sfințirea Darurilor se arată lucrător și în sensul „și ne reînnoiește pe noi” întru (reînnoita) primire a Duhului.

„Contracția” în Biserică este deci sinaxa (adunarea) euharistică. Euharistia constituie o Cincizecime perpetuă a Duhului menită să ne îmbrace „cu putere de Sus”. Ea nu face decât să repete momentul petrecut odinioară cu ucenicii Mântuitorului, adunați împreună în foișor de frica iudeilor, care așteptau îmbrăcarea „cu putere de Sus” promisă de Hristos. Odată pogorât peste aceștia Duhul în chipul limbilor de foc la momentul Cincizecimii, vor ieși în lume propovăduind cu îndrăznire și competență de Sus intrarea Împărăției în lume întru taina credinței în Hristos. Este ceea ce suntem chemați să făptuim prin dispersia euharistică, trimiterea „sângelui” proaspăt în organismul eclesial în urma ieșirii noastre de la liturghie. Misiunea este deci diastola Bisericii.

De altfel, ritmul liturgic al adunării și dispersării euharistice ne vorbește despre modul concret de a prelungi euharistia la toate aspectele vieții noastre prin „liturghia de după liturghie”. Misiunea noastră de creștini, singura eficientă duhovnicește, este posibilă numai prin activarea în noi a harului, posibilă prin trăirea repetată a Cincizecimii euharistice. Altfel, cădem în persuasiuni idologizante și prozelitiste prin care oamenii nu se întâlnesc prin intermediul nostru cu Viața, cu Adevărul, ci cu sistemul nostru de gândire mai mult sau mai puțin înzestrat și inspirat. Să nu uităm că, începând cu Mirungerea noastră la Botez, suntem oameni ai Cincizecimii, avem această vocație sădită în carnea ființei noastre, iar puterea Duhului Sfânt cheamă competențele omenești spre o devenire și împlinire la nivel de harisme (un egumen athonit în vizită în România acum câțiva ani îndemna maicile unei mănăstiri să nu rămână la nivelul plânsului pentru diferitele neînțelegeri între ele, ci mai curând să trăiască durerea conștientizării lipsei harismelor Duhului după atâția ani de viețuire încredințată lui Dumnezeu, ca barometru-mărturie al angajării efective pe calea învierii). Astfel că ieșirea noastră în lume, cerută prin acel „cu pace să ieșim” rostit de preot înainte de rugăciunea amvonului, are vocație (nu de ejectare a noastră în afara spațiului de cult pentru că este ora închiderii, ci) de invitare a noastră, a tuturor, la „diastola eclesială” prin care îmbrățișăm și cuprindem lumea purtați de „beția” Duhului prezent în noi.

Cel mai eficient misionar este omul duhovnicesc. În el Cincizecimea este de continuă actualitate. El reușește să trăiască evanghelic acolo unde alții ar spune că este doar iad și dezolare. Omul duhovnicesc ne învață că nu poate exista creștin în care Duhul să vină prin Sfânta Liturghie și să se „stingă” aducând folos doar în viața lui în chip individual. Reușim să nu stingem Duhul numai în măsura în care Îl lăsăm să ne poarte către mărturie în lume prin însăși viața noastră. Acel „cu pace să ieșim” are în consecință relevanță pentru oricare dintre noi, întrucât nu poate exista ritm al Bisericii fără diastola ieșirii în lume și a mărturisirii, pentru că ar duce practic la un adevărat stop cardiac al trupului eclesial, lucru pe care Hristos nu îl îngăduie în pofida amenințării „porților iadului”. Biserica are vocația de a cuprinde lumea întreagă.