Atunci când mă împresurau nedreptăţile făceam rugăciune. Când vedeam nedreptate şi nu puteam s-o opresc, îngenuncheam şi strigam: Iartă-mă, Doamne!

Şi astfel îmi trecea întristarea. Pentru că rugăciunile ajung sus. Rugăciunea pe toate le risipeşte şi atrage bunătatea lui Dum­nezeu. O, de-ai crăpa odată, satano! Dacă oamenii se poartă urât cu mine, mă sileşti să mă învinuiesc pe mine însumi. Dacă nu, îmi pricinuieşti vătămare. Dacă cineva îmi va greşi, îi voi atârna la gât o salbă de rugăciuni. Cu rugăciunea le rezolvi pe toate. Dacă mă cert cu cineva, pierd bună­tatea lui Dumnezeu. Să nu mâhneşti pe cineva, căci altfel vei fi târât de vrăjmaşul, în măsura în care îl iubeşti pe Dumnezeu, să-l cinsteşti şi pe aproapele tău. Virtutea creştinului este probată în încercări, în răbdare... Există creştini care plâng pentru că nu s-au îmbolnăvit.

Mai demult îl cunoşteai pe cel care era împotriva lui Dumnezeu, acum însă nu-l cunoşti. Dacă vei ieşi afară şi vei vorbi despre Dumnezeu, toţi te vor batjocori. Satana îşi cere drepturile lui. Dintru în­ceput a făcut aşa.

(Anastasie Malamas, Ca aurul în topitoare, traducere de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2012, p. 27)