Marele Ştefan Nemania, ale cărui cuvinte pline de putere toţi le ascultau, şi în faţa căruia tremurau oameni şi popoare, s-a făcut monah şi a fost pildă monahilor din Sfântul Munte Athos, prin slujirea lui către fraţi, prin blândețea, bunătatea şi evlavia lui. Chiar moartea lui a fost aceea a unui drept şi a unui povăţuitor de suflete. El s-a îmbolnăvit în ziua de 7 februarie. Atunci l-a chemat pe Sfântul Sava, fiul lui, şi-a pus mâinile peste el, l-a binecuvântat şi i-a spus: „Fiul meu iubit, lumina ochilor mei, mângâierea şi sprijinul bătrâneților mele! Iată, timpul plecării mele a sosit. Iată, Stăpânul mă slobozeşte cu pace. Iar tu, fiul meu, să nu plângi la această despărţire a noastră. Căci despărţirea este soarta noastră a tuturor, pe acest pământ. Căci aici pe pământ ne despărţim, dar ne vom întâlni în ceruri, unde nu ne vom mai despărţi niciodată”. În ziua de 12 februarie, Sfântul Simeon i-a cerut fiului lui Sava să îl îmbrace în rasa de înmormântare, să aştearnă pe jos o rogojină, şi pe aceea să-l întindă, iar sub cap să-i pună o piatră. Apoi a cerut să vină fraţii şi le-a cerut iertare. În zorii zilei de 13 februarie, pe când obştea cânta Slujba Utreniei în biserică, iar cântarea vocilor ajungea până la chilia bătrânului Simeon care murea, faţa lui străluci tare încă o dată şi Sfântul îşi dădu sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. I (ianuarie-iunie), traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 57)