Cugetarea trupească, lovind ca o bârnă pe aproapele care a greşit, întotdeauna îl tulbură, nu arareori îl pierde, niciodată nu aduce şi nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra păcatului. Dimpotrivă, cugetarea duhovnicească lucrează numai asupra neputinţei sufleteşti a aproapelui, miluindu-l, tămăduindu-l şi mântuindu-l. Este vrednic a fi luat în seamă faptul că, după dobândirea înţelegerii duhovniceşti, neajunsurile şi păcatele aproapelui încep să apară de foarte mică însemnătate, răscumpărate fiind de Mântuitorul şi lesne de tămăduit prin pocăinţă - aceleaşi greşeli şi neajunsuri care pentru înţelegerea trupească păreau necuprins de mari şi însemnate. Apare lesne de văzut că această cugetare trupească le dădea o însemnătate atât de uriaşă pentru că ea însăşi este bârna.

Cugetarea trupească vede la aproapele păcate care nu sunt nicidecum: din această pricină, cei atraşi de râvna lipsită de judecată au căzut adesea în clevetirea aproapelui şi s-au făcut unealtă şi jucărie a duhurilor căzute.

(Sfântul Ignatie Briancininov, Despre înșelare, Editura Sophia, Egumenița, 2010, p. 14)