Cugetul care nu are smerenie rămâne izolat în zona interesului sufocant și în individualism

Cugetul care nu are smerenie, care este și se numește egoism și mândrie, care nu cuprinde, nici nu se lasă cuprins, rămâne izolat în zona interesului sufocant și în individualism.

Smerenia cuprinde și este cuprinsă, nu se teme, nu se nedumerește, nu caută și prin urmare, nu este mișcătoare, ci este nestrămutată. Ca adevăr în sine, și ca Viață în sine, și ca atotiubire, Iisus al nostru, cu dreptate este și smerit, ca poziție universală a personalității Lui. Tocmai acest lucru se transmite, prin participare, și la mădularele care L-au urmat. Se dovedește din acestea că smerenia nu este numai o ramură a legii morale, care răstoarnă și respinge răul contrar, cum se întâmplă în cazul celorlalte virtuți, ci este elementul ontologic al proprietății persoanelor, care în firea ființialității lor sunt caracterizate ca mijloace importante, hotărâtoare și active în păstrarea siguranței nestrămutării lor.

Diametral opuse sunt însușirile lipsei smereniei: nesiguranța, frica, bănuiala, silnicia și apoi nelegiuita înoștire a tuturor tipurilor de minciună pentru dobândirea unei salvări și siguranțe provizorii.

Un chip viu al acestei stări este diavolul care pătimește și lucrează toate aceste luări de poziție negative ale pervertirii personalității. Cugetul care nu are smerenie, care este și se numește egoism și mândrie, care nu cuprinde, nici nu se lasă cuprins, rămâne izolat în zona interesului sufocant și în individualism. Se întărește în cadrele înăbușitoare ale monadei, și, împiedicat de interesul impersonal al individualismului, se reduce neîncetat la nimic, dar se mărește la frică, nesiguranță și izolare, până când izbucnește în nelegiuirea răutății celei felurite, ca să se îndreptățească. Viziunea îngustă a nihilismului desființează ideea de absolut, de adevăr, de veșnicie, de lărgime a unității tuturor. Nihilismul nu acceptă nimic altceva decât sinele lui bolnav. Exacerbarea nihilismului duce la anarhie care nu acceptă nici o conducere, nici vreo dependență fie de Dumnezeu, fie de om, sfârșind în ateism care este cel mai mare și mai fără precedent dintre toate relele, demonizarea firii și distrugerea completă.

Ce este diavolul, vă rog, analizat în firea și în însușirile lui? Individualist, foarte individualist. Nu cuprinde în sinea lui nimic altceva decât pe sine. Nici nu acceptă altă conducere, sau stăpânire, sau autoritate. Pretutindeni și totdeauna rămâne singur și, în mod necesar, este nihilistul absolut, de vreme ce nimeni nu se poate apropia de el. A devenit în afara tuturor, este lepădat de toți și a rămas în nimicul nihilismului lui. Iată, de ce a căzut! Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer[1]. Iată, de ce a fost judecat! Acum stăpânitorul lumii acesteia este judecat[2]. Iată de ce a fost scos afară! Acum stăpânitorul lumii acesteia va fi scos afară[3]Diavolul este în afară de orice loc și spațiu al vieții, are loc numai în tărâmul morții, al pierzaniei și al osândei. Nu mai are loc în spațiul celorlalte ființe, fiindcă s-a auto-exclus prin individualismul lui blestemat. De aceea, fiind nimic, încearcă să răpească sens și personalitate prin vicleșug, minciună și înșelare și plăsmuiește valori și vrednicii imaginare, imitându-le pe cele care nu-i aparțin.

Acolo unde lipsește temelia smereniei, nu există siguranță, fiindcă lipsește atotunitatea lui Iisus al nostru, Care este pacea tuturor și Învierea.

Acesta este diavolul și aceasta este sărăcia egoismului adepților lui pe care îi silește să se prefacă, să se maimuțărească, să se fățărnicească, fiindcă doresc vrednicii și cinstiri de care nu sunt vrednici, pentru că sunt în esență săraci și nevoiași, izolați fiind de întregul trup al celorlalți prin individualismul lor bolnav. Acestei nenorociri îi urmează toate relele în frunte cu ura, pizma și calomnia. Vălul întunecat al morții înfășoară aceste tipuri de demonizați, aceste străfulgerări ale diavolului ucigaș de oameni, care de la început păcătuiește și minte, mincinos fiind el însuși și tată al minciunii.

(Gheron Iosif VatopedinulCuvinte de mângâiere, în pregătire la Editura Doxologia)

 

[1] Luca 10, 18.

[2] Ioan 16, 11.

[3] Ioan 12, 31. 

De la același autor

Ultimele din categorie