Țelul din urmă al spovedaniei este să curățească sufletul cu temeinicie, să-l împodobească și să-l pună în rânduială ca pe o mireasă, încât să-l poată întâmpina cu vrednicie pe Mirele cel Ceresc, pentru care a fost plăsmuit. Sufletul care se spovedește des, se aseamănă unei case. Înaintea unei case atât de curate stă neîncetat, ca un străjer neadormit, cugetul, pentru a nu lăsa nimic nelalocul lui să se strecoare înlăuntru.

Și dacă duhul cel necurat, odată ieșit de acolo, pizmuiește curăția virtuoasă a unui astfel de suflet înnoit și dorește să intre iarăși în el, văzându-l gol, măturat și pus în rânduială, cugetul nu îl lasă să intre! El îndepărtează tot ce este străin, josnic, păcătos, murdar - și atunci vine Însuși Iisus Hristos și bate la ușă!

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 120)