Când Dumnezeu aduce ziua cea nouă, să ne gândim că este ultima noastră zi şi că atunci când soarele apune noi vom pleca la scaunul de judecată a lui Hristos. Cum ar trebuie să ne petrecem ultima zi? În tăcere, rugăciune, ascultare, lacrimi şi pocăinţă, rugându-L pe Dumnezeu să ne fie milostiv!

La fel noaptea, ar trebui să ne gândim că e ultima noastră noapte şi că patul nostru va fi mormântul nostru! Fiecare dintre noi ar trebui să gândească: „Ah, cum voi trece prin vămile văzduhului? Mă întreb dacă voi trece prin ele? Cine ştie care din ele mă va opri? Cum voi privi eu chipul înspăimântător al dreptului Judecător? Cum voi asculta eu oare glasul său grozav de reproş? Câtă groază mă va cuprinde până când voi auzi hotărârea veşnică a locului meu de vecie! Şi oare ce va fi cu mine dacă voi fi trimis în iad – şi chiar aşa, pe bună dreptate! Voi da ticălosul meu suflet! Cum voi răbda oare la osânda cea din întuneric cu demonii, în murdărie, fără de lumină şi fără vreo mângâiere – doar priveliştea demonilor şi nimic altceva!” ar trebui să ne gândim la acestea şi la multe altele în fiecare zi şi noapte, trăindu-le ca şi cum ar fi ultimile din viaţa noastră!

(Părintele Efrem Filotheitul, Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 148)