1. Prin conştientizarea egoismului. Acceptarea gândului că sunt bolnav, că nu-s liber, trezirea din automatisme.

2. Descoperirea locului unde se face „tratament”.

Lucrând poruncile, activez în mine energiile dumnezeieşti.

Numai mintea se împotriveşte. Pentru că ţine minte chiar şi răul care ţi s-a făcut, dar nu te mai doare.

3. Lucrarea vindecării, starea de menţinere a libertăţii prin fapte bune.

4. Îndumnezeirea.

Cea mai urgentă lucrare pentru dezvoltarea personală este iertarea celor care ne-au făcut rău.

Avem două dimensiuni: una a lui Dumnezeu, şi e nevoie să i-o dăm lui Dumnezeu, şi una a noastră, pe care e nevoie să ne-o însuşim ca să i-o dăm lui Dumnezeu. Noi ne luptăm greşit; ne luptăm cu noi înşine. Descoperim o patimă şi sărim la noi, or asta e o luptă greşită, pentru că nu sunt eu responsabil pentru ce am dobândit, ci pentru ce fac cu asta. Dacă le dăm sau nu lui Dumnezeu să le vindece, să le îndumnezeiască. Dacă încercăm noi înşine să ne vindecăm, devenim mai răi.

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, p. 87)