A trăit acum 1800 de ani. Avea, la ceasul morții, 113 ani. Ciudat, uimitor, fantastic e că n-a murit de moarte bună, nici de vreo boală. Ghicește cineva cum a murit?

A fost martirizat. Îmi vine să zâmbesc – dar nu e zâmbet de glumă, ci de acel uau! de neexplicat în cuvinte. Nu prea îl cunosc pe Sfântul Haralambie, nu știu foarte multe despre el. Probabil că va veni și vremea lui… Dar chiar și așa, amănuntele acestea – vârsta și felul în care a murit – m-au  făcut să-l îndrăgesc tare și să trec în calendarul sufletului meu ziua de 10 februarie.

Bunicii noștri îl cinsteau și-l aveau total la inimă, era un sfânt de bază din vremea lor – ocrotitor în timpuri de foamete și vindecător minunat în cazul epidemiilor de ciumă.

Dus la moarte pentru credința lui în Hristos, Sfântul Haralambie ne-a mai lăsat o lecție de viață, prin ultimele sale cuvinte:

Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii!

Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!

Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărâmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru Împărăţia Ta”

Citiți mai multe despre Sfântul Haralambie: aici.