Cele mai multe din suferințele pe care le întâlnim noi în consiliere, sunt din această categorie. Și nu e lucru mic, nu e lucru puțin. Deznădejdea este deznădejde și e mare, chiar dacă motivul pare derizoriu. Un om poate să nu deznădăjduiască dacă i-a murit un copil și, în ciuda durerii cumplite – nu există durere mai mare pe lume decât să pierzi un copil – și altul poate să deznădăjduiască pentru că n-a câștigat la Loto. Deznădejdea nu se măsoară după obiectul ei, ci după intensitatea trăirii. Un om în deznădejde nu poate fi ajutat decât cu rugăciune, în prima etapă. Cu rugăciune, strigat în deznădejde la Dumnezeu: „Doamne, nu lăsa în deznădejde pe cel de lângă mine!“. Niciodată să nu-i spunem: „Lasă că-ți trece, o să treacă! Nu merită…“. Noi știm că în momentele de durere gândul că trece nu ne-ajută și nu trebuie să-l folosim în nici un fel. Mai departe trebuie văzut ce înseamnă iubire din toată inima. O să vedeți că un om deznădăjduit dintr-o iubire din asta mare, a mai trecut prin trei iubiri deznădăjduitor de mari. Și a trecut. Și atunci o să vadă că nu e iubirea atât de mare. Iubirea niciodată nu produce deznădejde. Păi, o femeie care iubește un bărbat și bărbatul pleacă de acasă după 20 de ani de căsnicie. Se duce la alta. Ea zice: „Doamne, ea știe să-i facă cartofii nici prea prăjiți, nici prea cruzi, ca să nu-l doară stomacul? Oare îl învelește noaptea la spate, că el o duce cam rău cu șalele? Doamne, oare nu-i ștergi Tu păcatul ăsta, că vreau să mă-ntâlnesc cu el în Rai?“. Păi, e o boală. Și așa cum o femeie care iubește nu-și părăsește bărbatul pentru că are cancer, s-ar putea să îndrăznească să iubească și aici. O mare iubire înseamnă să vrei mântuirea celuilalt, să vrei fericirea celuilalt. Dar dacă printr-o mare iubire înțelegem dorința noastră de a-l avea, nu vom avea decât durere, pentru că nimeni nu poate să fie posedat. Este o experiență dureroasă pentru fete și pentru băieți, dar merită să trecem prin ea, pentru că altfel nu vom iubi niciodată și nu vom fi iubiți niciodată. Va fi o vânătoare. Suntem sub blestem. După cădere, a pedepsit Dumnezeu pe femeie spunând: „Vei fi atrasă de bărbatul tău“. Când suntem atrase atât de mult încât să spunem „e iubirea vieții mele și fără el nu pot să trăiesc“, aceasta înseamnă că ai rămas acolo, n-ai trecut în Împărăție, n-ai intrat în Hristos, unde femeia devine din nou, ontologic, de aceeași demnitate cu bărbatul. Maica Domnului spune: „Iată roaba Domnului!“și „Nu știu de bărbat“. Atunci femeia a ieșit de sub robia bărbatului. Și la Cununie cei doi sunt: „Se cunună roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu robul lui Dumnezeu, Ion“, nu zice „roaba lui Dumnezeu, Ioana, cu Ion“. Amândoi sunt la fel de robi iubirii, adevărului, lui Dumnezeu și împărați, pentru că-i face împărați. Ați văzut ce frumoasă este cununa. Aici ar trebui să facem mai multă teorie asupra iubirii și mai puțină practică.