Maica Domnului a stat la picioarele crucii, văzându-L pe Fiul ei cum suferă, fără să se revolte, fără să strige de ce, pentru că, deși era nevinovat, nu S-a opus (răstignirii). Noi, cei de astăzi, trecem prin multe încercări care nu se compară nici pe departe cu ce a trăit Maica Domnului atunci, dar totuși nu prea acceptăm sau ne certăm cu Dumnezeu de multe ori și nu le primim. Cum putem învăța noi de la Maica Domnului să ne ducem crucea cea de zi cu zi, fără cârtire?

Problema suferinței e întotdeauna o problemă extrem de delicată și aș vrea doar să observ câteva lucruri.

Întâi de toate, ne gândim foarte mult că trebuie să ne ducem crucea și, într-adevăr, și Mântuitorul ne-ndeamnă să ne luăm crucea și să-I urmăm. Dar, de obicei, înțelegem foarte prost lucrul ăsta. Mântuitorul nu ne îndeamnă la resemnare. „Asta este, n-avem ce face, trebuie să suferim”. Ne spune ceva mai mult. E acolo o trimitere liturgică. „Să luăm crucea” înseamnă să o luăm și să o ridicăm, să o înălțăm către El. Să-I dăruim Lui toată suferința noastră. Să-L lăsăm să ne grăiască în ea. Să-L lăsăm să se descopere în ea.

Dacă vă uitați și la momentul crucii – și sunt și alte momente din Scriptură unde se vorbește de suferință –, toate răstoarnă optica în care suntem obișnuiți să gândim. La picioarele crucii, când Mântuitorul o încredințează pe Maica Sa Sfântului Ioan, nu avem de-a face cu un act social. Nu se îngrijește de cele pământești, ci avem de-a face cu un act liturgic. În fața suferinței care o zdruncină, Mântuitorul îi dă Maicii Sale o nouă misiune. Îi încredințează toată lumea. Și pe fiecare dintre noi ne încredințează ei. Nu e o simplă mângâiere. Ce consolare ar putea să fie pentru un părinte când, pierzându-și copilul pe care îl iubește, i se dă un substitut? Nu asta oferă acolo Scriptura, ci evidențiază liturgic că Dumnezeu, în contextul unei suferințe copleșitoare, deschide lumea și așează pe Maica Sa și Maica noastră ca aceea care mijlocește pentru lume. E un act liturgic.

Și uitați-vă și la un alt context, tot biblic, la Cartea lui Iov. Când suferim pe nedrept, toți vin pe rând să îl îndemne, să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu. El neîncetat să întreabă „de ce sufăr, că sunt nevinovat?”. La finalul cărții, în două momente, Dumnezeu i se descoperă. Și nu primește răspuns de ce suferi, ci Dumnezeu îi descoperă lumea. Întrebările pe care Scriptura le arată acolo sunt atât de frumoase, de simple, și de lămuritoare. Îl întreabă Dumnezeu pe Iov: „Unde ai fost tu când Eu am făcut lumea?”. Îl întreabă dacă ar putea să o susțină. „Poți tu să intri în gura Leului?”. Se oferă altceva decât a-i aștepta.

Mângâierea lui Dumnezeu în suferințe e foarte diferită de ceea ce ar aștepta omul în confort. Atunci, cum să purtăm suferințele singuri? Nu putem. Dar dacă ridicăm suferința noastră la Dumnezeu, putem nădăjdui că în ea și El ni Se descoperă, și lumea ne-o arată așa cum e, nu cum ne-o imaginăm.

(Fragment din (Video) „De la Maica Domnului putem învăța doar preamărind-o” – interviu cu pr. Lucian Bot)